1„Melhisedec, e-adevărat, Că în Salem, e împărat Și-apoi, preot este, mereu, Al Prea ‘Naltului Dumnezeu. El e cel cari, l-a-ntâmpinat Pe-Avram, pe când s-a înturnat De la măcelul săvârșit, Când pe-mpărați i-a biruit. Atunci, Melhisedec acel, L-a binecuvântat pe el
2Și, zeciuială, negreșit, Avram, apoi, i-a dăruit. După însemnătatea care Numele său, în el, o are, La început s-a arătat Un lucru clar: că „Împărat” El este „al neprihănirii” Peste întreg cuprinsul firii; A doua oară, se arată Că, „Împărat” e, totodată, Și „al Salemului”; astfel, E, „Împărat al păcii”, el.
3Melhisedec – de bună seamă – Nu are tată și nici mamă; Spiță de neam, el n-a avut, Zilele lui n-au început, Și-asemenea, n-au nici sfârșit. El, astfel, e asemuit Cu Fiul de la Dumnezeu, Cari preot e, prin vremi, mereu.
4Vedeți dar, bine, fiecare, Cât a putut a fi de mare, Dacă și-Avram – fără-ndoială – A trebuit ca, zeciuială, Să îi plătească lui apoi, Din toată prada de război.
5Așa după cum bine știți, Și cei ce-s preoți, din Leviți, Poruncă au – se înțelege – Ca zeciuială, după Lege, Să ia mereu, de la popor – Adică de la frații lor – Chiar dacă și ei, bunăoară, Tot din Avram, știm, că coboară.
6Iar el, cel care nu era De-al lor, căci nu se cobora Din neamul lor – fără-ndoială – Ajunse dar, ca zeciuială, De la Avram, să fi luat Și-apoi, l-a binecuvântat Pe cel care-a avut putința De a primi făgăduința.
7Primește binecuvântare Cel mic doar, de la cel mai mare – Lucrul acesta-i cunoscut, De către toți, de la-nceput.
8Aici, cel care, zeciuială, Primește – fără îndoială – Este un simplu muritor. Însă acolo – fraților – E cineva, de care știu Precum că este, veșnic, viu.
9Mai mult, chiar Levi, deci cel care Ia zeciuieli, la fiecare, Ajuns-a de s-a pomenit Că, zeciuială, a plătit Și el, chiar prin Avram, mereu, Dacă pot spune așa, eu;
10Căci în Avram, el s-a aflat, Atunci, când l-a întâmpinat Melhisedec, pe al său tată.
11Dacă putea fi căpătată Desăvârșirea tuturor, Prin preoții Leviți – căci lor Li s-a adus Legea pe care, Acum, al nost’ popor o are – De ce dar, să se mai ridice Un alt preot, de cari se zice Că-i preot – fără îndoială – „După o altă rânduială, A lui Melhisedec anume”, Nu după cea cari, astă lume, A noastră, o cunoaște bine Și care de Aron se ține?
12Se cere astfel, totodată – Când preoția e schimbată – A se mai face o schimbare, Care, în Lege, va apare.
13Într-adevăr, să știți căci Cel De care se vorbește-astfel, Din altă seminție vine Și după cum cunoaștem bine, Nimeni, din seminția Lui, Nu a slujit, altarului.
14Este un lucru dovedit, Că Domnul nostru a ieșit Din a lui Iuda seminție, Iar Moise – despre preoție – În ceea ce ăst neam privește, Nimic nu ne mărturisește.
15Ăst fapt, se înțelege bine, Atuncea când vedem că vine – După o rânduială care Numai Melhisedec o are – Un alt preot, ca să slujească,
16Nu după legea pământească, Ci după cea a vieții care, În veci, este nepieritoare.
17Căci iată ce mărturisește, Atunci când, despre El, vorbește Scriptura, fără îndoială: „Tu ești, după o rânduială, A lui Melhisedec, făcut Preot în veac, de la-nceput”.
18Astfel, întâi e desființată Porunca, mai ‘nainte, dată, Din pricini de zădărnicie Și neputință – căci se știe
19Cum că nimic n-a reușit Prin Lege-a fi desăvârșit – Și-apoi, avea ca să se pună, În locu-i, o nădejde bună, Prin care, noi, acum, putem, De Tatăl, să ne-apropiem.
20Iar după cum este știut, Lucrul acest nu s-a făcut Fără a fi un jurământ.
21Dacă Leviții preoți sânt, Pentru al nost’ popor, în lume – Fără un jurământ anume – La fel, nu poate a fi spus Apoi, despre Hristos Iisus, Pentru că El e preot sfânt Pe baza unui jurământ A Celui care-a cuvântat Și-a zis că „Domnul a jurat – Iar Domnului nu-I pare rău, Nicicând, de jurământul Său – Precum că Tu, fără-ndoială, Ești preot – printr-o rânduială A lui Melhisedec – făcut, A fi în veci, de la-nceput”.
22Prin faptu-acesta, negreșit, Chezaș, El este dovedit, Al unui legământ nou care Cu mult mai bun, acum, apare.
23Mai mult, acolo se găseau Mulți preoți, căci ei nu puteau A fi pe veci în slujbă-aflați, Fiind de moarte-mpiedicați.
24Dar El rămâne, pe vecie Și astfel, are-o preoție Pe cari nu trebuie s-o dea Apoi, nicicând, la nimenea.
25De-aceea și poate, mereu, Pe cei care, de Dumnezeu, Se-apropie, ca, negreșit, Apoi, în chip desăvârșit, Să-i mântuiască, căci trăiește De-a pururea și mijlocește Pentru cei care sunt ai Lui, Mereu, în fața Tatălui.
26Un Mare Preot, pentru noi, A trebuit, fiind apoi, Sfânt, fără pată, dovedit Nevinovat și despărțit De păcătoși, cu-adevărat, Mai sus de ceruri, înălțat,
27Cari nu putea avea nevoi, Ca și ceilalți preoți apoi – Adică nu are de dat Jertfe, pentru al Său păcat, Și nici pentru acele care, Norodul Său, acum, le are – Căci lucru-acesta l-a făcut O dată doar, la început, Când chiar pe Sine, El S-a dat, Drept jertfă, pentru-al nost’ păcat.
28Legea va pune preoți mari, Pe niște simpli oameni cari Supuși sunt slăbiciunilor, Asemeni semenilor lor. Doar jurământul cel făcut După ce Legea-a apărut, Pune pe Fiu preot să fie, Desăvârșit, în veșnicie.”