1„Deci, să renunțe fiecare, La adevărurile care Hristos, al nostru, le-a avut, În vremurile de-nceput, Și să înaintăm apoi, Către desăvârșire, noi, Fără a fi nevoie dar, Să punem temelie iar, La pocăința, de acele Fapte ce, moarte, au fost ele, A crezului în Dumnezeu,
2A-nvățăturii cari, mereu, Despre botezuri doar, ne spune, Cum trebuie mâinile-a pune, Despre-nvierea morților Și judecata tuturor.
3Dacă ne lasă Dumnezeu, Vom face lucru-acesta greu.
4Cei care fost-au luminați Și au primit – dragii mei frați – Darul ceresc, dat pe pământ, Pătrunși fiind de Duhul Sfânt –
5Gustând Cuvântul bun, mereu, Cari este al lui Dumnezeu, Precum și-acea putere care Doar veacul viitor o are –
6Iar după-aceea, s-a văzut, Cum că, la urmă, au căzut, Cu neputință e – să știți – Să fie, iarăși, înnoiți Și-aduși la pocăință dar, Pentru că ei răstignesc iar, Pe-al Tatălui Fiu – negreșit – Dându-L a fi batjocorit.
7Când un pământ e adăpat De ploaia care l-a udat Adeseori, și a rodit O iarbă ce le-a folosit Acelora cari l-au lucrat, El este binecuvântat De către bunul Dumnezeu.
8Dar dacă el va da mereu – Udat fiind – doar mărăcini – Pe-ntinsul său – sau numai spini, Are să fie lepădat, Pentru că este blestemat, Și va ajunge acel loc, În urmă, să i se dea foc.
9Măcar că astfel vă vorbim, Noi – prea iubiților – dorim Cu totul altceva apoi. Vrem, lucruri bune, de la voi, Lucruri care se dovedesc Că mântuirea o-nsoțesc.
10Nedrept, nu este Dumnezeu, Ci drept Se-arată El, mereu. De-aceea, fără îndoială, Nu uită-a voastră osteneală, Nici dragostea ce-o arătați Numelui Lui – dragii mei frați – Sau faptul că, neîncetat, La sfinți, voi, ajutor ați dat.
11Dorim, acuma, însă, noi, Ca fiecare, dintre voi, Aceiași râvnă – negreșit – S-arate, până la sfârșit, Ca să-și păstreze neclintită, Mereu, nădejdea dobândită,
12Încât, să nu vă leneviți, Nicicând apoi, ci să pășiți Pe urmele acelea care, Doar prin credință și răbdare, Vă vor aduce-apoi, putința, De-a moșteni făgăduința.
13Când, cu Avram, Domnu-a vorbit Și-al Său cuvânt i-a dăruit, Pe Sine-atuncea S-a jurat – Căci nimenea nu s-a aflat A fi mai mare decât El –
14Și-a cuvântat, în acest fel: „Să știi, căci, cu adevărat, Tu vei fi binecuvântat Și foarte mult îți voi sălta Și-ți voi spori sămânța ta”.
15Avram, atunci, a așteptat, Plin de răbdare, ne-ncetat, Și-n felu-acesta a primit, Tot ce i-a fost făgăduit.
16Când oamenii jură, cumva, Au să se jure pe ceva Ce e mai mare decât ei, Căci jurământul – dragii mei – Este o chezășie care Va pune capăt la oricare Neînțelegere iscată.
17Din astă pricină dar, iată, Și Dumnezeu, când a vorbit – Spre-a fi mai tare întărit Cuvântul hotărârii Lui În mijlocul poporului Care va dobândi putința De-a moșteni făgăduința – Un jurământ a folosit, Cu care l-a pecetluit.
18Astfel, prin două lucruri care Nu suferă nici o schimbare – Căci Dumnezeu nu poate, iată, Ca să mințească, niciodată – Ajuns-am a găsi apoi, O-mbărbătare, pentru noi – Pentru noi toți aceia care Avem o singură scăpare, Și-anume-aceea de-a-ncerca, Din răsputeri, a apuca Nădejdea pusă înainte, De-ale lui Dumnezeu cuvinte,
19Și cari îi este, omului, Drept ancoră sufletului, Nădejde neclintită, tare, Care, în Templu, e în stare Să treacă de acea perdea, Ce, înăuntru, se găsea,
20Unde numai Iisus apoi, Putea să intre, pentru noi, Aflat în fața tuturor, Drept înainte mergător, După ce-ntâi, cum am văzut, El, „Mare Preot, e făcut După o rânduială care, Melhisedec, în veac, o are”.