1„De-aceea, vreau să ascultăm Și bine, seama, să luăm, La vremurile-acestea-n care, Încă se află, în picioare, Făgăduința Domnului, De a intra-n odihna Lui, Ca nu cumva, unii din noi Să vină prea târziu apoi.
2Și noi – asemeni lor odat’ – O veste bună-am căpătat. Cuvântul propovăduit, Lor însă nu le-a folosit, Căci cei care l-au ascultat, Credință, nu au arătat.
3Dar noi – pentru că am crezut – Iată, acum, că am putut Intra-n „odihna” despre care, El a vorbit, la fiecare, Când spus-a că „m-am mâniat Și-atunci, în Mine, am jurat, Precum că ei nu vor putea, Să intre, în odihna Mea!”, Cu toate că lucrarea Lui, Din vremea începutului – De când e lumea-ntemeiată – Deja, fusese terminată.
4Aste cuvinte le-a rostit, Când, într-un loc, ni s-a vorbit Despre a șaptea zi: „Mereu – A șaptea zi dar – Dumnezeu Sfârșit-a totul de zidit Și-n urmă, El S-a odihnit”.
5Și-aici, vedeți, este zis iară: „Iată că ei rămân afară, Pentru că ei nu vor putea, Să intre în odihna Mea!”
6Deci, unii au să dobândească Odihna Lui dumnezeiască; Dar pentru cei ce-au auzit – Întâi – cuvântul ce-a vestit Vestea cea bună – la-nceput – Fără, însă, a fi putut, Odihnă, de-a fi căpătat – Pentru că nu au ascultat –
7El hotărăște, peste lume, O nouă zi: „Astăzi” anume, Vorbind prin David ca să cheme, Din nou, după atâta vreme: „Azi, dacă glasu-l auziți, În inimi nu vă împietriți!”
8Căci dacă Iosua putea, Odihnă-n urmă, să le dea, Al nostru Tată Cel de Sus, De altă zi, n-ar mai fi spus.
9Atuncea, totul rămânea, Doar la odihna ce-o dădea Ziua a șaptea, de Sabat, Așa precum a fost lăsat Prin Lege-n grijă, tot mereu, Poporului lui Dumnezeu.
10Ce-l ce-n odihnă, reușește, Ca să pătrundă, se-odihnește De toată truda lui, mereu, Asemenea lui Dumnezeu, Care și El S-a odihnit, Când terminat-a de zidit.
11Să ne grăbim dar, să intrăm Și în odihna Lui, să stăm. Mereu, s-aveți dar, grijă mare, Ca-n pilda de neascultare, Să nu se-ntâmple-apoi, cumva, Să cadă-n urmă cineva.
12Căci al lui Dumnezeu Cuvânt, Venit din ceruri, pe pământ, E viu mereu și lucrător Și este mult mai tăietor Decât acea sabie care, Pe două părți, tăișuri, are: Suflet de duh, desparte El, Și-ncheieturile – la fel – De măduvă, și-n urmă, poate, La judecată, de a scoate Simțirile-n inimi ascunse Și gândurile nepătrunse.
13Nici o făptură nu se-ascunde, De El, căci – peste tot – pătrunde. Nimic nu e acoperit, Ci totu-i gol, necontenit, Față de Cel cu care noi Avem de-a face, să știți voi.
14Deci, dacă noi am căpătat Un Mare Preot, însemnat, Cari cerurile-a străbătut – Căci El este, cum am văzut, Iisus, Fiul lui Dumnezeu – Va trebui să stăm, mereu, Tari, în mărturisirea care Am căpătat-o fiecare.
15Pentru știința tuturor, Vă spun, acuma, fraților, Că nu avem un Preot Mare Cari, milă, pentru noi, nu are – Pentru a noastră slăbiciune Ce caută a ne supune – Ci El, în toate – negreșit – Asemeni nouă, ispitit Ajunse-a fi și încercat, Însă a fost fără păcat.
16Haideți dar, să ne-apropiem, Cu-ncredere ca să ședem Lângă al Său scaun de har, Ca să primim apoi, în dar, Harul și îndurarea-I mare Și-apoi, la vremea de-ncercare, Să nu ne pomenim uitați, Ci dimpotrivă, ajutați.”