1În Canaan, a locuit Iacov, unde a fost privit Ca un străin și tatăl lui, De oamenii ținutului.
2Iată acum, basmul pe care, Iacov, și al său neam, îl are: Șaptesprezece ani avea Iosif, atuncea când ducea, Pe câmp, turmele tatălui Său Iacov, iar asemeni lui, Cu oile, la câmp, ședeau Și frații săi. Acești erau Fiii – o parte – ai Bilhăi, Iar ceilalți erau ai Zilpăi. Iosif, lui Iacov, îi spunea Ce vorbe rele-i auzea Pe frații săi, că au rostit.
3Israel mai mult l-a iubit – Din toți copiii ce-i avuse – Pe Iosif, pentru că el fuse Copilul care s-a născut La bătrânețe. I-a făcut Haină pestriță, fiului.
4Atunci, văzură frații lui, Că Iosif e cel mai iubit, De tatăl lor. L-au pizmuit, Și n-au putut să-i mai vorbească, Nicicând, cu dragoste frățească.
5Iosif avu un vis. Grăbit, S-a dus de le-a istorisit Și fraților săi, ce-a visat. În liniște l-au ascultat, Iar când sfârșit-a de vorbit, Cu mult mai mult l-au pizmuit.
6El zise, către ai săi frați: „Veniți încoace și-ascultați
7Ce am visat. Noi toți eram Plecați la câmp și snopi legam. De-odat’, ce credeți că văd eu?! Văd cum se scoală snopul meu, De unde era așezat, Și stă-n picioare-nconjurat De-ai voștri snopi, ce culcați sânt, Cu toți, cu fața la pământ, În jurul lui.” Când auziră
8Frații, lui Iosif îi vorbiră: „Tu crezi că vei domni apoi, Sau cârmui-vei peste noi?!” De-atunci, mai mult, l-au pizmuit – Atât pentru ce-a povestit, Cât și pentru visul avut. Ura, mai mare, le-a crescut,
9Când Iosif mai avu un vis. El și-a chemat frații și-a zis: „Iar am visat: și se făcea Că soarele – luna, și ea – Și încă unsprezece stele – Cu toți – ‘naintea feței mele, Pân’ la pământ, s-au închinat.”
10Auzind, Iacov l-a mustrat, Spunând: „Ce-nseamnă visul tău?! Doar n-o s-ajung așa de rău, Încât și eu și a ta mamă – Și frații tăi, de bună seamă – S-ajungem să ne așezăm Și-apoi, cu toți să ne-nchinăm În fața ta, pân’ la pământ? Ferească Dumnezeu Cel Sfânt!”
11Fraților, ura, le-a sporit, Când visul le-a istorisit. Iacov, în schimb, nu a uitat Ceea ce Iosif a visat.
12Frații mai mari, atunci pășteau
13Oile, la Sihem. „Eu vreau” – Lui Iosif, Iacov i-a vorbit – „La frații tăi, să te trimit.
14De-s sănătoși – când îi găsești – Tu să-i întrebi. Să-mi aduci vești Și despre oi.” Iosif, pe calea Care se-ndreaptă înspre valea Hebronului, a apucat.
15Mergând pe câmp, s-a întâmplat, Un călător, de-a întâlnit. Acela, astfel, i-a vorbit: „Pe cine cauți?” „Pe-ai mei frați.
16„Știi unde sunt?” „Da, sunt plecați.
17I-am auzit eu, când au spus: „Hai la Dotan”. Iosif s-a dus Și, la Dotan, i-a întâlnit.
18Ei, de departe, l-au zărit, Căci se aflau pe-un întins șes. „Să-l omorâm!” – s-au înțeles,
19În grabă. „Iată-l!” – ei au zis – „Pe-acel plăsmuitor de vis.
20Veniți acum, să-l omorâm Și într-o groapă să-l vârâm! Vom spune că l-o fi mâncat
21Vreo fiară.” Ruben l-a scăpat, Din mâna lor, căci el a zis: „Nu trebuie a fi ucis!
22Sângele lui, să nu-l vărsați! Mai bine să îl aruncați În astă groapă, din pustie!” Ruben avea de gând să vie, Să-l ia din groapă mai apoi, Spre-a-l duce-acasă, înapoi.
23Când Iosif s-a apropiat, De haină, ei l-au dezbrăcat
24Și într-o groapă l-au zvârlit. Norocul, însă, i-a zâmbit Lui Iosif – groapa nu avea Apă, ca să se-nnece-n ea.
25La masă-au stat apoi. Când, iată, Văzură că venea o ceată, Din Galaad. Ismaeliți Erau cei întovărășiți În ceată. Cămilele lor, Cu smirnă, leac alinător, Tămâie, erau încărcate – Către Egipt fiind mânate.
26Iuda, fraților săi, le-a zis: „Ce câștigam, de-am fi ucis, Pe Iosif și i-am fi ascuns Sângele-apoi?!” Ei n-au răspuns, Iar el urmă: „Haideți să-l prindem,
27Ismaeliților să-l vindem! Să nu punem mâna pe el, Căci ne e frate. E la fel Cu noi – este din carnea noastră. Deci, care e părerea voastră?” L-au ascultat, căci s-au gândit Că Iuda, bine, a vorbit.
28Precum au zis, au și făcut: L-au scos pe Iosif – l-au vândut, Pe-arginți, Ismaeliților, Care plătit-au fraților, Douăzeci sicli, iar apoi – Având pe Iosif în convoi – Cămilele-au încălecat Și spre Egipt s-au îndreptat.
29Ruben, la groapă, a venit, Dar Iosif n-a fost de găsit. Atunci, haina și-a sfâșiat,
30Și pe-ai săi frați i-a întrebat: „Unde-i băiatul, frate-meu?!” Ce-am să mă fac, acuma, eu?!”
31Haina pestriță, o luară Frații, și-un țap înjunghiară. În sângele ce-au adunat, Haina lui Iosif, au muiat.
32Cu ea, o slugă au trimis La Iacov, și astfel i-au zis: „Să-i spui: „Iată ce am găsit! Că-i a lui Iosif, ne-am gândit. Acum, vezi tu, dacă-i a lui.”
33Iacov, că e a fiului Său Iosif, a recunoscut Și-a zis omului: „Am știut Că este a fiului meu. O fiară l-a mâncat, cred eu. Bucăți, cred că l-o fi făcut, Pentru că sânge am văzut, Pe haina ce-o purta mereu, Pe cari i-am dăruit-o eu.”
34Hainele-apoi și-a sfâșiat, Pe coapse, sac și-a-nfășurat Și multă vreme a jelit Pe fiul său, care-a pierit.
35Toți fiii – fiicele, la fel – Au vrut să-l mângâie, dar el, Pe toți, i-a-ndepărtat, zicând: „Eu mă voi pogorî, plângând, În locuința morților, La fiul meu.” În drumul lor
36Madianiții l-au vândut Pe Iosif. El a încăput Pe mâinile lui Potifar. Egiptul i-a fost țară, iar Stăpân, un mare dregător Și căpitan al străjilor Lui Faraon, iar casa lui, A fost casa stăpânului.