1La drum dar, Iacov a pornit, Spre țara de la Răsărit.
2Pe câmp, văzut-a o fântână; Iar lângă ea, era o stână Și trei turme de oi – în tihnă – Acolo își cătau odihnă. Ciobanii, dimprejur, veneau Aici, și turma-și adăpau. Capac, fântâna ‘ceea are Pe gura ei, o piatră mare.
3Când turmele se adunau, Ciobanii, toți, se opinteau, Piatra s-o dea, de pe fântână. Luau apoi găleți, în mână, Iar după ce își adăpau Turmele, o acopereau.
4Iacov a zis păstorilor: „De unde sunteți, fraților?” „Cu toții suntem din Haran.”
5„Cunoașteți, oare, pe Laban? – Pe fiul lui Nahor?” „Îl știm.”
6„E sănătos?” „Așa gândim.” Tocmai atunci, s-a nimerit, Cum că Rahela a venit, Cu turmele ce le avea, Pentru ca apă să le dea. Rahela-i fiica lui Laban – A rudei sale, din Haran.
7Iacov a spus păstorilor: „Soarele-i sus – deci, fraților, E prea devreme s-adunați Vitele, să le adăpați. Dați oilor apă, și-apoi, Merg la pășune, înapoi.”
8Ei i-au răspuns: „Nu. Nu putem – Puțini la număr, cum suntem – Ca piatra să o răsturnăm. Trebuie dar, să așteptăm Turmele toate. Ne unim Cu toții, ca să prăvălim Acest capac, de pe fântână – Singuri, nu ne e la-ndemână.”
9Încă pe când cu ei vorbea, Rahela-ncet se-apropia, Cu oile tatălui ei – Ea le păzea de obicei.
10Când, pe Rahela, a văzut-o Și când, apoi, a cunoscut-o Că este fiica lui Laban – Acela din Padan-Aran, Adică tocmai pe cel care, Măicuța lui, frate îl are – Iacov se duse la fântână: A cântărit piatra, în mână, O dată doar, s-a opintit Și jos, capacul l-a zvârlit. El scoase apă mai apoi, Și adăpă turma de oi, A rudei lui – a lui Laban, Fratele mamei, din Haran.
11Când a sfârșit, a sărutat Pe fata lui Laban și-a stat Mai la oparte și-a-nceput Să plângă-ncet. Când l-a văzut, Rahela s-a apropiat Și lângă el s-a așezat,
12Iar el i-a spus a lui poveste: Cum că Rebeca mamă-i este, Și că Laban îi este rudă. Fata n-a stat să mai audă, Ci repede a alergat Și pe Laban l-a înștiințat.
13Acesta, cum a auzit De Iacov, iute a ieșit În calea lui. L-a sărutat, Cu dragoste l-a-mbrățișat Și-n casa lui, l-a găzduit. Iacov, atunci, i-a povestit Toate câte s-au întâmplat.
14Laban a zis: „Cu-adevărat, Ești osul meu. De-asemenea, Tu carne ești, din carnea mea.” Iacov, la el, a poposit O lună și s-a odihnit.
15Laban, pe Iacov, l-a chemat Și-n acest fel a cuvântat: „Ascultă dar, ce m-am gândit: Găsesc că nu e potrivit – Chiar dacă rudă, tu îmi ești – Doar pe degeaba, să-mi slujești. Cere-mi simbria ce-o vei vrea.”
16Laban, două copile-avea. Pe cea dintâi ce-a zămislit-o Pe lume, Lea a numit-o. Rahela era cea mai mică.
17Era frumoasă și voinică; Dar Lea, ochii slabi, i-avea.
18Iacov, pentru că o iubea Pe cea mai mică, a vorbit: „Ascultă dar, cum m-am gândit: Eu, șapte ani, am să-ți slujesc, Iar pe Rahela o primesc Drept plată, pentru munca mea, Căci soață vreau să-mi fie ea.”
19Laban răspunse: „Mă-nvoiesc, Și fata, eu ți-o dăruiesc. Doar n-am s-o dărui altuia. Rămâi, atunci, în slujba mea!”
20Iacov – așa cum au vorbit – Pentru Rahela a slujit Fix șapte ani, căci a iubit-o Din clipa-n care a zărit-o. Cei șapte ani i s-au părut, Câteva zile ce-au trecut.
21În urmă, lui Laban i-a zis: „Dă-mi fata, precum mi-ai promis! E timpul să intru la ea – Va fi de-acum, nevasta mea. Sorocul mi s-a împlinit, Căci șapte ani, eu ți-am slujit.”
22Laban, atunci, a adunat Oamenii locului, și-a dat Mare ospăț. Apoi, s-a dus –
23După ce soarele-a apus – La Lea, și-o luă zorit. Când s-a întors cu ea, grăbit, Lea, la Iacov, a intrat Iar el, cu ea, s-a-mpreunat.
24Laban, roabă, i-a rânduit – Leiei – pe Zilpa. A venit,
25Pe lume-o nouă dimineață. Și iată căci cu Lea-n brață, Iacov era, când s-a trezit: „Ce mi-ai făcut?! Nu ți-am slujit, Pentru Rahela?! Ți-am lucrat! Acum, de ce m-ai înșelat?!”
26Laban răspunse: „Aicea, Nu-i obiceiul să se dea Fata mai mică, înainte. Mai ai răbdare! Fii cuminte!
27Fă-ți săptămâna, cu Lea, Iar pe Rahela – și pe ea – Ți-o dau, de-ai să mă mai slujești, Alți șapte ani. Te învoiești?”
28Iacov, atunci, s-a învoit. De la Laban, el a primit Și pe Rahela, de soție,
29Iar Bilha, roaba ei să fie.
30El, la Rahela, a intrat Și cu Rahela s-a culcat, Căci, pe Rahela, o iubea, Cu mult mai mult, ca pe Lea. Alți șapte ani a mai slujit, Socrului său – cum au vorbit.
31Domnul văzu că nu-i iubită Lea. S-o facă fericită, I-a dat copii, că Rahela, Pe-atuncea, stearpă se afla.
32Lea, astfel, a zămislit Un fiu, cari Ruben s-a numit. Ruben înseamnă „Vedeți fiu”, Căci ea a spus: „Acuma știu: Domnul, mâhnirea, mi-a văzut Și-un fiu mi-a dat, de am născut. Sunt, în sfârșit, iar, fericită! – De soțul meu, voi fi iubită.”
33Iar a rămas însărcinată Și-a mai născut, încă o dată, Un fiu. „Domnul a auzit, Că soțul meu nu m-a iubit” – A gândit ea – „și S-a-ndurat De mine, căci alt fiu, mi-a dat.” Ea, „Simeon” – nume – i-a pus, Cari „Ascultare” e tradus.
34Iarăși apoi, a zămislit Un fiu, pe care l-a numit Levi, zicând: „Am căpătat Alt fiu, pentru al meu bărbat. De-acum, de el, voi fi iubită! Trei fii i-am dat. Sunt fericită! De mine, va fi alipit Căci trei feciori i-am dăruit.” „Levi”, înseamnă „Alipire”.
35S-a scurs iar timpul, peste fire, Și Lea, iarăș’, a născut. Tot un fecior, ea a avut. „De data asta” – zise – „da, Pe Domnul Îl voi lăuda!” „Iuda”, copilului, i-a spus. Numele-acesta e tradus Prin „Domnul fie lăudat”. Să nască, Lea a-ncetat.