Genesis 2
1 Astfel au fost sfârșite toate, Și la al lor loc așezate.
2 Ziua a șaptea a venit, Iar Dumnezeu S-a odihnit.
3 Domnul a binecuvântat A șaptea zi. N-a mai lucrat În ea, ci doar S-a odihnit Și astă zi, El a sfințit.
4 Iată istoria cerului, Precum și a pământului – Cu toate au luat ființă Doar prin a Domnului voință.
5 În ziua când s-a început Pământ și cer de s-au făcut, Un copăcel nu se găsea, Nici iarba încă nu-ncolțea, Pentru că nu fusese ploaie – Pământul ca să îl înmoaie – Iar omul, încă, nu era Pe lume, pentru a-l lucra.
6 Cu aburul de ape dat, Pământul, doar, era udat.
7 Atunci Domnul a modelat – Din lut – un om, și i-a suflat, Un duh de viață-n nări, și știu Că l-a făcut un suflet viu.
8 Dumnezeu Domnul a sădit Grădina care s-a numit Eden. În ea l-a așezat
9 Pe al Său om, și pomi i-a dat – Frumoși și buni – pentru mâncare. Era-n acea grădină mare, Atunci, și pomul cunoștinței, Care deschide conștiinței Ochii spre bine sau spre rău. În Eden, în mijlocul său – Fiind cel mai apreciat – Al vieții pom era aflat.
10 Un râu din Eden lin curgea Și-n patru brațe se-mpărțea.
11 Întâiul braț era Pison, Înconjurând precum un zvon, Întreaga țară Havila, În care aur se afla.
12 Aurul țării este bun, Dar mai găsești – cum alții spun – Onix și alte nestemate – La fel de bune sunt cu toate.
13 Al doilea râu este Ghihon. Ca nume, e cu primu-n ton; Hotar al țării Cuș e el.
14 Al treilea este Hidechel – Sau Tigru – cum mai e chemat – La est de-Asiria aflat. Ultimul râu ce s-a ivit, E Eufratul, negreșit.
15 Deci, în Eden l-a așezat Domnul, pe om, și l-a lăsat Grădina să o îngrijească Și-al ei pământ să îl muncească.
16 Însă ‘nainte de-al lăsa, El, omului, i-a spus așa: „Din orice pom, din care vrei – Ca să mănânci – poți ca să iei.
17 Numai din unul, nu dori, Să te înfrupți, căci vei muri! Ferește-te, căci va fi rău, Dacă te-atingi de fructul său!
18 Domnul, adânc, a cugetat Și-apoi astfel a cuvântat: „E-nsingurat omul acel; Un ajutor fac pentru el.”
19 Domnul, cu măiestria Lui, Făcut-a păsări cerului, Umplu pământul de-animale, Apoi creațiile Sale Le-a dus la om, să le numească – Un nume să le născocească.
20 Omul, la ele, s-a uitat Și tuturor nume le-a dat. Doar pentru el nu s-a găsit Ceva, să-i fie potrivit, Ca să îi stea alăturea Și sprijin să-l poată avea.
21 Văzând aceasta, Dumnezeu L-a cufundat într-un somn greu. Din trupul celui adormit A scos o coastă, și-a lipit Carnea la loc, cum era ea.
22 Din acea coastă, femeia, A zămislit-o Duhul Lui Și-a pus-o-n fața omului.
23 Când a văzut-o lângă el, Omul a glăsuit astfel: „Iată, acuma s-a găsit Un ajutor ce-i potrivit Ca să îmi șeadă-alăturea – Care e scos din carnea mea. „Femeie ”, va fi ea chemată, Căci din bărbat a fost luată.”
24 De-aceea omul va lăsa Pe tatăl și pe mama sa, De soața lui se va lipi, Iar cei doi doar un trup vor fi.”
25 Deși omul și soața lui Se aflau goi, lor – nici unui – De-acest fapt nu le-a fost rușine, Căci nu știau ce-i rău s-au bine.