1Astfel au fost sfârșite toate, Și la al lor loc așezate.
2Ziua a șaptea a venit, Iar Dumnezeu S-a odihnit.
3Domnul a binecuvântat A șaptea zi. N-a mai lucrat În ea, ci doar S-a odihnit Și astă zi, El a sfințit.
4Iată istoria cerului, Precum și a pământului – Cu toate au luat ființă Doar prin a Domnului voință.
5În ziua când s-a început Pământ și cer de s-au făcut, Un copăcel nu se găsea, Nici iarba încă nu-ncolțea, Pentru că nu fusese ploaie – Pământul ca să îl înmoaie – Iar omul, încă, nu era Pe lume, pentru a-l lucra.
6Cu aburul de ape dat, Pământul, doar, era udat.
7Atunci Domnul a modelat – Din lut – un om, și i-a suflat, Un duh de viață-n nări, și știu Că l-a făcut un suflet viu.
8Dumnezeu Domnul a sădit Grădina care s-a numit Eden. În ea l-a așezat
9Pe al Său om, și pomi i-a dat – Frumoși și buni – pentru mâncare. Era-n acea grădină mare, Atunci, și pomul cunoștinței, Care deschide conștiinței Ochii spre bine sau spre rău. În Eden, în mijlocul său – Fiind cel mai apreciat – Al vieții pom era aflat.
10Un râu din Eden lin curgea Și-n patru brațe se-mpărțea.
11Întâiul braț era Pison, Înconjurând precum un zvon, Întreaga țară Havila, În care aur se afla.
12Aurul țării este bun, Dar mai găsești – cum alții spun – Onix și alte nestemate – La fel de bune sunt cu toate.
13Al doilea râu este Ghihon. Ca nume, e cu primu-n ton; Hotar al țării Cuș e el.
14Al treilea este Hidechel – Sau Tigru – cum mai e chemat – La est de-Asiria aflat. Ultimul râu ce s-a ivit, E Eufratul, negreșit.
15Deci, în Eden l-a așezat Domnul, pe om, și l-a lăsat Grădina să o îngrijească Și-al ei pământ să îl muncească.
16Însă ‘nainte de-al lăsa, El, omului, i-a spus așa: „Din orice pom, din care vrei – Ca să mănânci – poți ca să iei.
17Numai din unul, nu dori, Să te înfrupți, căci vei muri! Ferește-te, căci va fi rău, Dacă te-atingi de fructul său!
18Domnul, adânc, a cugetat Și-apoi astfel a cuvântat: „E-nsingurat omul acel; Un ajutor fac pentru el.”
19Domnul, cu măiestria Lui, Făcut-a păsări cerului, Umplu pământul de-animale, Apoi creațiile Sale Le-a dus la om, să le numească – Un nume să le născocească.
20Omul, la ele, s-a uitat Și tuturor nume le-a dat. Doar pentru el nu s-a găsit Ceva, să-i fie potrivit, Ca să îi stea alăturea Și sprijin să-l poată avea.
21Văzând aceasta, Dumnezeu L-a cufundat într-un somn greu. Din trupul celui adormit A scos o coastă, și-a lipit Carnea la loc, cum era ea.
22Din acea coastă, femeia, A zămislit-o Duhul Lui Și-a pus-o-n fața omului.
23Când a văzut-o lângă el, Omul a glăsuit astfel: „Iată, acuma s-a găsit Un ajutor ce-i potrivit Ca să îmi șeadă-alăturea – Care e scos din carnea mea. „Femeie ”, va fi ea chemată, Căci din bărbat a fost luată.”
24De-aceea omul va lăsa Pe tatăl și pe mama sa, De soața lui se va lipi, Iar cei doi doar un trup vor fi.”
25Deși omul și soața lui Se aflau goi, lor – nici unui – De-acest fapt nu le-a fost rușine, Căci nu știau ce-i rău s-au bine.