1Când înserarea s-a lăsat, Cei doi îngeri care-au plecat Înspre Sodoma, au sosit La poarta ei. L-au întâlnit Pe Lot, care i-a-ntâmpinat. Pân’ la pământ li s-a-nchinat
2Și-a zis apoi, privind la ei: „Veniți la mine, domnii mei, Să înnoptați în casa mea! Am apă, veți mânca, veți bea. După ce vă veți odihni – Mâine – la drum, iar veți porni.” „Nu vom intra în casa ta, Ci-n uliță vom înnopta” –
3Au zis, dar Lot a insistat, Până când i-a înduplecat. O cină, el le-a pregătit Și azimi calde, le-a servit.
4Cei doi, încă, nu se culcară, Când vuiet se-auzi afară. Bărbații, toți, ca niște câni – Și tinerii și cei bătrâni – S-au adunat de peste tot, Înconjurând casa lui Lot.
5Pe Lot, îndată, l-au chemat: „Unde-s cei doi?!” – l-au întrebat. „Scoate-i afară – s-au nu vrei?! – Ca Să ne-mpreunăm cu ei!”
6Lot a ieșit și-a încuiat Ușa. Apoi, a cuvântat:
7„Așa ceva, e peste poate! Nu faceți astă răutate!
8Iată, vă dau fetele mele, Să faceți ce voiți cu ele, Căci amândouă sunt virgine. Însă pe-acei care, la mine, Să înnopteze-s așezați, Vă rog, în pace, să-i lăsați!”
9Ei au strigat: „Pleacă din drum! Tu ești străin, și vii acum Judecător?! Ne dăscălești?! Ei bine, ai să pătimești Mai mult decât bărbați-acei! Scoate-i afară și pe ei!” Degeaba Lot s-a-mpotrivit, Pentru că gloata l-a-mbrâncit; De ușă, s-a apropiat, S-o spargă, neîntârziat.
10Îngerii mâinile-au întins, Spre Lot, și-n grabă, l-au cuprins; Apoi, în casă, l-au vârât Și-n urmă-i, ușa-au zăvorât.
11Întreaga gloată ce era Afară și-a vrut a intra În casă, fost-a pedepsită Și cu orbire-a fost lovită.
12Bărbați-acei i-au spus lui Lot: „Pe cine ai? Să îți iei tot – Pe gineri, fiice și pe fii. Fugi de-i adună și să vii, Cu ei, degrabă! Să fugiți Și viața să vi-o izbăviți,
13Căci locul fi-va nimicit! În ăst ținut, noi am venit, Căci plângerea-n potriva lui Ajuns-a-n fața Domnului; Atuncea, El ne-a-nsărcinat Să-l pedepsim, pentru păcat!”
14Aflând, Lot n-a mai zăbovit – Cu ginerii lui a vorbit, Zicându-le: „Sculați-vă! Fugiți iute! Salvați-vă! Cetatea fi-va nimicită! Pedeapsa i-a fost stabilită, De Domnul, pentru ce-a făcut!” Dar ei au râs – nu l-au crezut.
15Când zorii zilei s-au ivit, De Lot, îngeri-au stăruit: „Să-ți iei fetele și nevasta, Să părăsiți cetatea asta, Să nu ajungeți la pieire, Pentru a ei nelegiuire!”
16Dar Lot, încă, mai zăbovea, Iar timpul, ne-ncetat, curgea. Atunci, îngerii i-au luat, Pe toți, de mâini și au plecat Să-i scoată, din cetate-afară, Și înapoi veniră iară. Astfel, Domnul l-a izbăvit
17Pe Lot. Cei doi l-au sfătuit: „Pleacă! ‘Napoi să nu privești Și nu cumva să te oprești, Pe drum, în locuri din Câmpie. Altfel, urgia ce-o să vie Te va ajunge, negreșit – Numai la munte ești ferit.”
18Lot a răspuns: „Doamne, nu pot Să fug la munte! Eu socot –
19De trecere am căpătat, Căci milă, Tu mi-ai arătat – Prăpădul să nu mă ajungă, Căci pân’ la munte-i cale lungă,
20Să fug, vreau, în cetatea ‘ceea, Cu fetele și cu femeia. Cetatea-i mică… de-aș putea Să îmi salvez viața în ea…”
21Domnul a zis: „Iată că-ți fac Și-acest hatâr, să-ți fiu pe plac.
22Fugi în cetate! Nu mai sta! Până ajungi, voi aștepta!” De-atunci se cheamă, așadar, Cetatea „Mică” – sau „Țoar”.
23Soarele tocmai răsărea, Când, la Țoar, Lot ajungea.
24Deci Lot fiind adăpostit, Din cer, potop s-a prăvălit – Ploaie de foc și de pucioasă – Lovind cetatea păcătoasă, Căci, în sfârșit, sosise ora, Pentru Sodoma și Gomora.
25Dezastrul a fost colosal: A spulberat, sub al său val, Cetățile de pe Câmpie, Copaci și-orice ființă vie.
26Nevasta lui Lot a privit În urmă, și-a încremenit – În stâlp de sare s-a-ntrupat.
27Avram, în zori, când s-a sculat, S-a dus colo unde-a vorbit Cu Domnul, când a mijlocit.
28Privind înspre cetăți, în zare – Înspre Câmpia ‘ceea mare – Văzu fum, foc mistuitor – Asemeni celui de cuptor – Cum se ridică din pământ, Împrăștiindu-se în vânt.
29Când Dumnezeu a nimicit Cetățile, și-a amintit Căci cu Avram de vorbă-a stat, Și astfel, Lot a fost salvat.
30Lot, la Țoar, n-a zăbovit – Cu fetele, s-a stabilit La munte, într-o peșteră.
31Aici, fetele-și ziseră: „Bătrân este al nostru tată. Pe-aici, nu-i nici un bărbat, iată!
32Haidem, cu vin, să-l îmbătăm Pe tata, și să ne culcăm Cu el. Așa de procedăm, Sămânța o să ne-o păstrăm.”
33Deci, pe bătrân l-au îmbătat, Iar cea mai mare s-a culcat Cu tatăl lor. El n-a știut Nimic, din ce s-a petrecut.
34A doua zi, cea mare spuse Mezinei – tot – precum făcuse: „Iată, eu m-am culcat cu tata. Să-i dăm iar vin! Tu să fii gata, La noapte! Intri ușurel Și-ai să te culci și tu, cu el. Nu sta pe gânduri! De ce taci? Așa va trebui să faci!”
35Pe Lot, din nou, l-au amețit Cu vin, încât nu a simțit Când cea mai mică s-a culcat Cu el, și nici când a plecat.
36Așa s-au pomenit, cu toate, De tatăl lor, însărcinate.
37Un fiu, cea mare a născut – Moab, drept nume, a avut. Din el ieșit-a un popor: Acel al Moabiților.
38Cea mică a născut și ea, Un fiu. Ben-Ami se numea. El este tatăl tuturor, Din spița Amoniților.