Galatians 5
1 „Rămâneți tari! Nu vă lăsați Iar, de robie, subjugați!
2 „Iată că eu, Pavel, vă spun Că nu faceți nimica bun, Dacă-mprejur, voi vă tăiați. Atunci Hristos, dragii mei frați, Cu-ncredere pot ca să zic, Nu folosește la nimic.
3 Încă o dată, le vorbesc Acelora care primesc Tăierea împrejur: să știe, Că sunt datori, Legea, s-o ție!
4 Voi care vreți ca socotiți, Prin Lege-a fi neprihăniți, V-ați despărțit de Hristos dar, Și astfel, ați căzut, din har.
5 Căci noi, prin Duhul, așteptăm Și prin credință, căpătăm Nădejdea mântuirii care, Știm bine, că-ncurând, apare.
6 Căci în Iisus Hristos, tăiere – Sau dimpotrivă, netăiere – Cari, împrejur, se săvârșește, Nimic, nimic, nu prețuiește. Numai credința dovedită, Prin dragoste, e prețuită.
7 Eu știu că bine-alegeți voi; Dar cine v-a tăiat apoi, Calea, ca să nu ascultați, De adevăr, dragii mei frați?
8 Înduplecarea arătată, Să știți că nu vă este dată De la Cel care v-a chemat.
9 Dacă-i un pic de aluat, Acela – fără îndoială – Dospește-ntreaga plămădeală.
10 În ce-i referitor la voi, Eu am încredere apoi, În Domnul, că voi nu gândiți, În alt fel. Dar voiesc să știți Bine, cum că acela care V-a făcut astă întristare – Oricine-ar fi el – negreșit, Osândă își va fi primit.
11 Cât despre mine – fraților – Dacă vestesc eu, tuturor, Tăierea împrejur, cum, oare, Sunt prigonit, fără-ncetare? Căci pricina de poticnire A cruci-i doar închipuire – Că dacă este, cum am spus, Această pricină s-a dus.
12 Dar schilodească-se cei care V-aduc atâta tulburare!”
13 „La slobozenie-ați fost chemați, Acum, cu toți, dragii mei frați. Dar să nu facă nimenea, O pricină apoi, din ea Prin cari să poată să trăiască, Doar pentru firea pământească, Ci unii, altora, să știți – Cu dragoste – să vă slujiți.
14 Căci toată Legea – adunată – Printr-o poruncă este dată: „Aproapele, să îți iubești, Așa precum tu însuți ești, De către tine, îndrăgit.” În ăst fel, Legea s-a-mplinit.
15 Dar dacă voi vă tot mușcați Și-unii pe alții vă mâncați, Seamă luați, ca să nu fiți – Unii, de alții – nimiciți.”
16 „De-aceea zic, dragii mei frați, Că este bine să umblați, De Duhul Sfânt doar, cârmuiți, Și căutați să nu-mpliniți Apoi, cumva, pofta, pe care, Firea cea pământească-o are,
17 Pentru că firea pământească, Mereu, are ca să poftească, Doar împotriva Duhului; Iar Duhu-apoi – la rândul Lui – O să poftească, dragii mei, Mereu, doar împotriva ei – Căci ele-s două lucruri care, Potrivnice sunt, fiecare. Așa că voi n-o să puteți Să faceți tot ceea ce vreți.
18 Dacă sunteți călăuziți De Duhul Sfânt, nu vă găsiți Sub ascultarea Legii. Voi
19 Mai trebuie să știți apoi, Ce fapte au să însoțească Această fire, pământească: Curvia și cu preacurvia, Vine la rând necurăția, Urmată și de desfrânare,
20 De-a idolilor venerare, De vrajbe, certuri și mânie, Precum și de vrăjitorie, De ne-nțelegeri, dezbinări, Zavistii multe și certări Între partidele formate.
21 Acestea toate sunt urmate Și de beții, de pizmă mare, Ucidere și îmbuibare Și-apoi, de lucrurile-acele Ce sunt asemenea cu ele.
22 Acum dar, să cunoașteți voi Și roada Duhului apoi: Doar dragoste ea o să fie, Pace, precum și bucurie Și o răbdare-ndelungată Și bunătate arătată; Credincioșia-n urmă vine, Precum și facerea de bine
23 Și înfrânarea poftelor Și-apoi, blândețea, fraților. În contra lor, se înțelege, Că nu există nici o lege.
24 Aceia care s-au vădit, Ai lui Hristos, au răstignit Această fire pământească, Cu patima sa cea lumească, Cu poftele ce le-au avut Și cari, din ea, au apărut.
25 Dacă, prin Duhul, trăim noi, Să și umblăm prin El, apoi.
26 Să nu cătăm o slavă care Numai deșertăciune are, Fiind, mereu, întărâtați Și plini de pizmă-apoi, dragi frați.”