Ezekiel 26
1 În anu-al unsprezecele, Când ziua-ntâia începea În lună, eu m-am pomenit Cum că la mine a venit, Atunci, Cuvântul Domnului
2 Și-mi zise: „Fiu al omului, Tirul să râdă-a cutezat, Zicând: „Ha! Ha!” – când s-a uitat Către Ierusalim. „Lovită Este acum și e zdrobită Poarta popoarelor! Apoi, Se vor întoarce înapoi, La mine, toți. Voi fi bogat, Iar el, doar un pustiu, uscat!”
3 De-aceea, Cel care, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu, Spusese: „Tirule, pe tine, Eu am necaz, ia seama bine! De-aceea, Eu voi arunca Popoare multe-asupra ta. Le-arunc peste-ale tale maluri, Precum aruncă marea, valuri!
4 Mândrele ziduri înălțate, Atuncea, fi-vor dărâmate, Iar turnurile – vei vedea – Aceeași soartă vor avea. Chiar și țărâna răspândită În tine fi-va răzuită, Astfel încât – fără-ndoială – Ajunge-vei o stâncă goală.
5 Tirul va rămânea în mare, Asemeni unui loc din care Se întind mreji, când se dorește Să fie prins cât mai mult pește. Va fi, după cuvântul Meu, Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeu Și astfel Tirul o să cadă În mâna neamurilor, predă!
6 Cetățile-n ținut aflate, De sabie, vor fi tăiate. Atuncea, are să se știe Că Eu sunt Domnul, pe vecie.”
7 Așa a zis Cel cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Din miazănoapte aduc dar, Peste al Tirului hotar, Pe Nebucadențar, cel care, În Babilon, este mai mare, Căci el este încoronat Peste-mpărați, ca împărat. Cu o mulțime de popoare, Cu călăreți, cu cai și care, El, peste Tir, se repezește.
8 Cetățile îi nimicește Cu sabia. Șanțuri apoi, Și-ntărituri pentru război, În contra Tirului va face Și-o să alunge a lui pace, Căci scutul împăratului Se va-nălța-mpotriva lui.
9 Berbecii săi au să lovească În ziduri, să le prăbușească, Iar cu mașinile pe care El – în puterea lui – le are Și turnurile de cetate Vor fi atuncea dărâmate.
10 Numărul mare-al carelor Stârni-va, cu roțile lor, Praful ce-și lasă vălul lui Pe zidurile Tirului. De vuietele roților Și de-ale călăreților, Ajunge-vor cutremurate Chiar zidurile din cetate, Atunci când Nebucadențar Va trece mândru-n al său car – Prin porțile, în lături, date – Urmat de ale lui armate.
11 Cu caii, își va croi cale, Prin toate ulițele tale Și-al tău popor are să cadă Tăișului sabiei, pradă. Stâlpii care mândrie-ți sânt, Cu toți cădea-vor la pământ.
12 Averea are să ți-o ia Și marfa de asemenea. Casele îți vor fi surpate, Iar zidurile, dărâmate. Pietrele care te-au zidit, Lemnul pe cari l-ai folosit, Dar și țărâna din hotare, Ți le va arunca în mare.
13 Cântece n-au să se mai facă, Iar glasul harfei o să tacă.
14 Ai să ajungi – fără-ndoială – Să fii numai o stâncă goală. Tirul va rămânea în mare, Asemeni unui loc din care Se întind mreji, când se dorește Să fie prins cât mai mult pește. La loc, nu va mai fi zidit, Căci Eu, Domnul, am glăsuit. Așa va fi, cum am spus Eu, Care sunt Domnul Dumnezeu.”
15 Apoi, în ceea ce privește Tirul, iată ce mai vorbește Acela care, tot mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Ostroavele înspăimântate, Atunci vor fi cutremurate De vuietul scos peste fire De-a ta grozavă prăbușire, De țipătu-nfiorător Din gurile răniților, Precum și de măcelul care Te macină, fără scăpare.
16 Toți voievozi-aceia cari Se dovedesc a fi mai mari, Își lasă jilțul lui domnesc Și straiul cel împărătesc – Straiul care, cum e știut, Doar la gherghef a fost cusut – Și plini de spaimă, precum sânt, Jos se așează, pe pământ. Din a ta pricină-s speriați Și sunt, de groază, clătinați.
17 Cu toții au găsit cu cale A-ți face-un cântec plin de jale Și zic: „Ajuns-ai nimicit Tu care fost-ai locuit De către oamenii cei care Știau călători pe mare! O vai, cetate întărită, Care pe mare-ai fost vestită, Pentru că fost-ai cunoscută Drept tare și foarte temută! Vai! Iată că au nimicit-o Cu toți cei care-au locuit-o Și care groază răspândeau În cei cari împrejur erau!
18 În ziua-n care ai picat, Ostroavele au tremurat, În mare. Groaza le-a lovit, Când au văzut al tău sfârșit.”
19 Așa a zis Cel cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Când peste tine am să viu Să te prefac într-un pustiu – Ca și cetățile lipsite De oameni și nelocuite – Adâncul, când îl voi sălta Să șadă împotriva ta, Când ape mari vor fi venit Și te vor fi acoperit,
20 Atunci în groapă te pogor, Cu toți aceia care mor Și te voi duce – bunăoară – La oamenii de-odinioară. În al adâncului pământ – Unde singurătăți doar sânt, Ce dăinuie o veșnicie – Și al tău loc are să fie, Ca să nu mai fi construită, Să nu ajungi iar locuită Și-astfel, nicicând să nu mai fii În țara celor ce sunt vii.
21 Iată dar, cu desăvârșire Te nimicesc de peste fire. Degeaba-n jur se vor uita, Degeaba te vor căuta, Pentru că nu vei fi aflată, De către nimeni, niciodată. Va fi după cuvântul Meu, Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeu.”