Exodus 20— BIV2014

¹Atuncea, Domnul a vorbit Și aste vorbe le-a rostit:

²„Eu, Domnul sunt și sunt mereu, Al lui Israel Dumnezeu. Din al Egiptului ținut, În care rob ai fost făcut – Din a robiei casă-amară – Eu, Dumnezeu, te-am scos afară.

³De-aceea, ia aminte bine: Să nu ai, afară de Mine, Alți dumnezei, cumva, vreodată.

⁴Nu îți vei face, niciodată, Un chip cioplit, vreo-nfățișare Să semene cu lucruri care Aflate sus, în ceruri, sânt, Sau jos aflate, pe pământ; Și-asemeni, nici în apa care, Își are loc de așezare, Mai jos decât acest pământ.

⁵La toate-acestea câte sânt, Să nu te-nchini – să te ferești – Și nu cumva să le slujești. Căci al tău Domn și Dumnezeu, Întotdeauna, voi fi Eu. Eu sunt un Dumnezeu gelos, Cari pedepsește, ne-ndoios, Greșelile părinților, Până și în copiii lor – Al treilea și-al patrulea ram E pedepsit, din neam în neam, La toți cari ură Îmi nutresc.

⁶Însă, de cei cari Mă iubesc Și Îmi păzesc, neîncetat, Poruncile pe cari le-am dat, Eu Mă îndur, de al lor ram, Până la al mielea neam.

⁷Să nu ia-n deșert, cineva, Numele Domnului, cumva. Căci Dumnezeu, nepedepsit – Pe cel care a îndrăznit Să ia-n deșert Numele Lui – Nu o să-l lase. Nimănui, Acest fapt, nu-i e-ngăduit, Și aspru fi-va pedepsit.

⁸Apoi, de ziua de odihnă, Grijă să ai, s-o faci în tihnă. De ea, mereu, să-ți amintești Căci trebuie să o sfințești.

⁹Ai șase zile – precum vezi – În care poți ca să lucrezi Și lucrul să ți-l faci în tihnă.

¹⁰A șaptea zi e de odihnă Și Domnului Îi e-nchinată. În ea, să nu faci niciodată, Nici o lucrare, căci faci rău: Deci nici tu și nici fiul tău, Să nu lucrați. Atunci veți sta. Nu va munci nici fiica ta, Nici robul care te slujește, Nici roaba care locuiește La tine, și nici vita care, Sălaș, la tine-n iesle-și are. Străinul care-i pripășit La tine-n casă, e oprit Și el, de-asemeni, să muncească. Toți trebuie să se-odihnească.

¹¹Pentru că Domnul a zidit Toate câte s-au pomenit Și toate câte le-ai văzut, În șase zile. A făcut, Atunci, acest întreg pământ, Marea și toate câte sânt Aflate-n ea. Ceruri a-ntins Peste-al pământului cuprins Și-n urmă, El S-a odihnit, A șaptea zi când a venit. De-aceea, ziua de odihnă, În care Domnu-a stat în tihnă, De El, e binecuvântată Și e sfințită, totodată.

¹²Să îți cinstești tatăl și mama, Căci doar așa – ia bine seama! – Poți, zilele, să îți lungești, În țara ce ai s-o primești – Pe care Domnul ți-o dă ție.

¹³Să nu ucizi; iar de curvie,

¹⁴Va trebui să te ferești: Adică, să nu preacurvești.

¹⁵Să nu furi, de la nimenea.

¹⁶De-asemeni, grijă vei avea Ca strâmb să nu mărturisești, Pentru ca să-ți învinuiești Aproapele – seamănul tău.

¹⁷Să nu poftești ce e al său: Să nu poftești la casa lui, Nici la nevasta omului; Să nu poftești la robul său, La roaba lui, la boul său; Măgarul lui, să nu-l poftești Și-asemenea, să nu dorești Vreun lucru care e al său – Care-i al seamănului tău.”

¹⁸Poporul, tunete-auzea Și trâmbița, când el privea La flăcările muntelui, Ce fumega în fața lui. Privind această panoramă, Poporul era plin de teamă Și se ținea la depărtare.

¹⁹I-au zis lui Moise, drept urmare: „Tu să vorbești, cu gura ta, Iar noi, cu toți, te-om asculta Căci nu mai vrem să-L auzim Pe Domnul, pentru că pierim.”

²⁰Moise a zis poporului: „Nu vă speriați de-al Domnului, Puternic glas, căci a venit, Aici, pentru că a găsit Cu cale ca pe fiecare, Azi, să vă pună la-ncercare, Și-n fața ochilor, mereu, S-aveți frica de Dumnezeu; În acest fel, să vă păziți Ca să nu mai păcătuiți.”

²¹Poporul sta la depărtare, Iar Moise, spre norul în care Domnul era, s-a îndreptat,

²²Iar Dumnezeu a cuvântat: „Tu să vorbești, în acest fel, Copiilor lui Israel: „Voi toți, acum, v-ați dumirit Cum că din ceruri v-am vorbit.

²³Să nu cumva să îndrăzniți, Ca dumnezei să zămisliți – Din aur și argint – și-apoi, Să-i puneți lângă Mine, voi! Deci, voi – care sunteți ai Mei – Nu făuriți alți dumnezei!”

²⁴Altar, vreau să-Mi înalți tu, Mie. Acesta, din pământ să fie, Căci pe acest altar, socot Să-ți aduci arderea-de-tot, Jertfe de oi și boi, pe care Le dai ca jertfe de mâncare. Oriunde am să Mă găsesc – Și de-al Meu nume-Mi amintesc – Pe tine, te voi căuta Și te voi binecuvânta.

²⁵Dacă, din piatră, Îmi zidești Altar, atunci, să nu cioplești Pietrele lui, căci pângărit Va fi, când dalta l-a cioplit.

²⁶La el, nu vreau ca să te sui, Pe trepte. Înaintea lui, Nu trebuie să-ți dezvelești Tu, goliciunea, când pășești.”