Exodus 14
1 Domnul, lui Moise, i-a vorbit:
2 „Du-te și spune, negreșit, Copiilor lui Israel, Să meargă spre locul acel, Numit Pi-Hahirot. Deci voi Vă veți întoarce înapoi Și o să faceți un ocol, Căci locul e între Migdol Și mare, iar în fața lui, E Bal-Țefon. Poporului, Să-i spui cum că o să porniți Și-acolo o să poposiți.
3 Căci Faraon, în acest fel, Despre fiii lui Israel, Are să spună: „Negreșit, Prin țară, ei s-au rătăcit Și i-a închis pustiul”. Eu
4 Voi face, după planul Meu, Și împietri-voi așadar, Lui Faraon, inima, iar. El are să vă urmărească, Făcând atunci să se zărească Slava și măreția Mea, Ce în Egipt se va vedea; Toți cei de pe acest pământ, Vor ști că doar Eu, Domnul sânt.” Tot Israelul a făcut Așa precum i s-a cerut.
5 Apoi, de știre, i s-a dat Celui ce fost-a împărat Peste Egipt, că Israel Fuge din țară. Atunci, el – Și slujitori-i, negreșit – Inima, iar, și-au împietrit, Zicându-și: „Oare, ce-am făcut, Încât, din țară, am putut, Pe Israel, să îl lăsăm Să plece și să îl scăpăm Din mâini, să nu ne mai slujească?”
6 Ei s-au grăbit să-i urmărească, Iar Faraon și-a pregătit Carul de luptă și-nsoțit De ai săi oameni de război, A vrut s-aducă înapoi – În țara lui – pe Israel.
7 De-aceea, a luat cu el Care de luptă – șase sute. Toate aceste-au fost umplute Cu cei mai buni oșteni ai lui. Astfel, ale Egiptului Care de luptă, încărcate Cu luptători, au fost mânate Pe urmele poporului.
8 Domnul, a Faraonului Inimă, iar, a împietrit, Și Faraon a urmărit Pe ai lui Israel copii. Însă ai lui Israel fii, Gata de luptă au ieșit.
9 Egiptu-ntreg i-a urmărit. Toți caii Faraonului, Care, și toată oastea lui, Pe Israel, l-au întâlnit, Lângă Pi-Hahirot, oprit. Locul acela e aflat Față în față așezat Cu Bal-Țefon, chiar lângă mare.
10 A Israelului suflare, De spaimă-a fost cuprinsă-ndată, Când a văzut oștirea toată, A Egiptenilor, condusă De Faraon, că este pusă A-l urmări pe Israel Și că se-apropie de el. Atuncea, tot acel popor Strigat-a după ajutor, La Dumnezeu. Ei l-au chemat
11 Pe Moise și l-au întrebat: „Dacă-n Egipt noi rămâneam, Morminte, oare, nu găseam? A trebuit ca să venim Până aici, ca să murim? Ce ne-ai făcut? Cum s-a-ntâmplat Că, din Egipt, tu ne-ai luat?
12 Nu ți-am spus noi, pe când eram Încă-n Egipt și îți vorbeam: „Lasă-ne robi, ca să slujim La Egipteni, să nu pierim Toți, în pustie, mai apoi.”?”
13 Moise a spus atuncea: „Voi Să nu vă temeți de nimic! Pe loc rămâneți, căci vă zic: O să vedeți ce izbăvire, Domnul vă dă. Astă oștire, De care-acum speriați sunteți, Nicicând n-o să o mai vedeți,
14 Căci Dumnezeu se va lupta, Pentru voi, azi. Voi doar veți sta, Mai la oparte, să priviți Ce se întâmplă, liniștiți.”
15 Domnul, lui Moise, i-a vorbit: „Ce strigăte am auzit? Tu să îi spui poporului, Care e voia Domnului. Le spune dar, aste cuvinte: „Porniți spre mare, înainte!”
16 Să-ntinzi toiagul către mare, Și-atuncea ai să vezi că are Să se despice imediat Și ai să treci – ca pe uscat – Poporul, dincolo de ea.
17 Grijă-ntre timp, Eu voi avea, Să împietresc inima lor – Inima Egiptenilor – Să-i fac să intre fiecare, După poporul Meu, în mare. Iar Faraon și oastea lui Vor face ca a Domnului Slavă, să fie cunoscută, Căci ea, atunci, va fi văzută.
18 Pe al Egiptului pământ, Toți ști-vor că Eu Domnul sânt, Căci Faraon și oastea lui Vor face ca a Domnului Slavă, să fie arătată, Să o cunoască lumea toată.”
19 Apoi, îngerul Domnului – Cari, în fața poporului, Până atunci a fost aflat – În urma lui s-a așezat. De-asemeni, și stâlpul de nor Plecata dinaintea lor.
20 S-a așezat norul acel, Între Egipt și Israel. Întunecos el se vădea, Pe-o parte, însă răspândea – Cealaltă parte-a norului – Lumină, împrejurul lui. El, între tabere, a stat – Întreaga noapte – și-a vegheat Ca oastea Egiptenilor, Să nu ajungă la popor; Iar taberele au rămas Pe loc și n-au făcut un pas, Una spre alta, până când Au venit zorii, alungând Al nopții văl întunecat.
21 Moise, atunci, și-a ridicat Brațul și l-a întins spre mare, Iar Domnu-o puse în mișcare, Prin vântul care a pornit Să sufle, dinspre răsărit. Întreaga noapte, a suflat Vântul, iar marea s-a uscat Și-n două, ea s-a despărțit,
22 Încât poporul a pășit, Prin albie, ca pe uscat. Israel a înaintat, În timp ce apele-l vegheau, Căci ca un zid se înălțau, La dreapta și la stânga lui.
23 Oștirile Egiptului L-au urmărit, pe Israel, Intrând în mare, după el, Cu Faraon – în frunte stând – Cu cai și călăreți călcând Pe a lui urmă. Multe care De luptă au intrat în mare.
24 În straja dimineți-apoi, Domnul privit-a înapoi, Din al Său stâlp de foc – din nor – Și-n rândul Egiptenilor, Învălmășeală a zvârlit.
25 El a făcut de le-a sărit Roțile carelor, de-ndată, Fiindu-le îngreunată Înaintarea, în ăst fel. Atunci, au zis: „De Israel, Noi trebuie ca să fugim Acum, și să ne-adăpostim, Căci iată, Dumnezeu e Cel Care se luptă pentru el, În contra noastră. Să fugim, Căci altfel, toți o să pierim!”
26 Domnul, pe Moise, l-a chemat Și-apoi, aste porunci i-a dat: „Spre mare, mâna-ți vei întinde, Căci a ei apă va cuprinde Oștirea Egiptenilor, Cu carele și caii lor.”
27 Moise, îndată și-a întins – Înspre al apelor cuprins – Brațul, iar malul apelor S-a prăbușit. În matca lor, Ele – din nou – s-au așezat Și în adânc au îngropat Poporul Egiptenilor. A încercat, din calea lor, Să fugă oastea, îngrozită, Însă ea fost-a nimicită, De Domnul, în mijlocul mării.
28 În acest fel, în largul zării, Al apei zid prăbușit, Iar valurile-au înghițit În hăul lor, toată oștirea. În ape, și-au găsit pieirea Și cal și călărețul lui, Și carele Egiptului. A Faraonului armată Fusese, astfel, înecată. Nimeni, să scape, n-a putut,
29 În schimb, Israel a trecut, Prin mare, ca și pe uscat, În timp ce apele au stat Ca și un zid, lângă popor, La dreapta și la stânga lor.
30 În ziua ‘ceea, negreșit Că Dumnezeu l-a izbăvit Pe Israel – pe-al Său popor – Din mâna Egiptenilor. Tot Israelul a zărit Cum Egiptenii au pierit, Și trupuri neînsuflețite, Pe malul mării, risipite.
31 Când Israelul a văzut Ceea ce Domnul a făcut – Ce braț puternic a-ndreptat Spre Egipteni – s-a-nspăimântat. Întreg poporul s-a temut Atunci, de Domnul. Au crezut, În El și-n Moise – robul Său – Fiind, cu toții, speriați rău.