1Domnul, pe Moise, l-a chemat Și-apoi, astfel a cuvântat: „La Faraon, te duci, grăbit, Și-i spui că Eu am împietrit Inima lor, a tuturor – A lui și-a slujitorilor – Ca să-Mi arăt semnele Mele, Azi, între voi și, despre ele,
2Fiului tău, să îi vorbești Și-asemeni, să-i mărturisești Și fiului fiului tău – Precum i-ai spus tatălui său – Tot ceea ce s-a petrecut, Cum M-am purtat și ce-am făcut Eu, în Egipt. Astfel, mereu, Veți ști cum că Domnul sunt Eu.”
3Îndată, Moise și Aron Se duseră la Faraon, Și înaintea lui au spus: „Până când fi-vei nesupus? Cât ai să Mi te-mpotrivești? Când ai de gând să te smerești În fața Mea? Pe-al Meu popor, Din țara Egiptenilor, Să-l lași să plece, să-Mi slujească!
4De nu-l lași, au să năvălească Lăcustele-mpotriva ta. Mâine, ele-n Egipt vor sta, Pentru că Eu ți le trimit.
5Va fi, de ele-acoperi, Egiptul tot. Când au să cadă, Pământul n-o să se mai vadă. Lăcustele vor fi mâncat Tot ce-a lăsat nevătămat Ploaia de piatră. Au să fie, Roși și copacii din câmpie.
6De ele, ți se vor umplea Și casa ta, și-asemenea Și ale slujitorilor, Și ale Egiptenilor. Așa ceva, n-au mai văzut Părinții tăi și n-au putut Să vadă nici părinții lor – În țara Egiptenilor – De când ei s-au născut și sânt Locuitori, pe-acest pământ.” Moise, îndată, a ieșit Și-n mare grabă a venit În fața Faraonului.
7Văzându-l, toți slujbașii lui I-au zis lui Faraon apoi: „Dar cât timp, oare, pentru noi, Omul acesta se vădește, O pacoste? Îngăduiește, Mai bine-acum, poporului Să plece și Domnului lui Să Îi slujească, precum cere. Tu nu vezi că Egiptul piere?”
8Atunci, pe Moise și Aron, Ei i-au întors la Faraon: „Duceți-vă să Îi slujiți” – Le spuse el – „precum doriți, Lui Dumnezeu. Dar spune-mi cine Sunt cei cari vor pleca cu tine?”
9„O să luăm, cu noi, copiii, Bătrânii noști’, precum și fiii Și fiicele pe cari le-avem. Boii și oile mai vrem Să le luăm, cu noi, la drum, Pentru că trebuie acum, Ca în a Domnului onoare, Să prăznuim o sărbătoare” – Răspuns-au Moise și Aron.
10Atunci, măritul Faraon, Furios, vorbit-a celor doi: „Numai așa fie cu voi Al vostru Domn și Dumnezeu, Precum o să vă-ngădui eu, Din țara mea, ca să plecați, Cu-ai voștri fii! Mă ascultați: E foarte rău ceea ce vrei Să faci acum! Seama să iei,
11Căci altfel, mă împotrivesc! De vreți însă, vă învoiesc Pe voi – bătrânii – să porniți La drum, să mergeți să-I slujiți Lui Dumnezeu, cum ați voit.” În urmă, el i-a izgonit, Din fața sa, pe amândoi.
12Domnul i-a zis lui Moise-apoi: „Întindeți mâna peste țară Și, de îndat’, au să apară Lăcustele, peste pământ, Iar ierburile, ce mai sânt – Care de piatră-au fost scăpate – De ele-acum vor fi mâncate.”
13Moise, toiagul, și-a întins Peste-al Egiptului cuprins, Iar Domnul a făcut să bată Un vânt atunci, în țara toată. O zi și-o noapte, a suflat Vântul acel și-a adunat Lăcustele din răsărit. Când zorii zilei s-au ivit,
14De ele, țara s-a umplut, Căci nicicând nu s-a mai văzut, În lume, un astfel de roi. Și nici în vremile de-apoi, Așa ceva, n-o să mai fie Și-astfel de roiuri n-au să vie.
15Lăcustele-au acoperit Totul, de nu s-a mai zărit Pământul. Ele au mâncat Iarba care s-a mai aflat, În țara Egiptenilor Și au ros rodul pomilor. Tot ce fusese ocolit De piatră, fost-a nimicit De furia lăcustelor. În țara Egiptenilor, Verde, n-a mai rămas nimic: Frunza-n copaci și-al ierbii spic Au dispărut – tot s-a distrus.
16Atunci, îndat-a fost adus Moise cu frate’ său, Aron, Și-nfățișați lui Faraon. Acesta zise: „Negreșit, Iată că am păcătuit Față de Domnul Dumnezeu Și-apoi față de voi toți. Eu
17Vreau să vă rog acuma, iată, Să îmi iertați, încă o dată, Păcatul și să încercați Pe Domnul să-L înduplecați, Să se îndure de-a mea soarte Și-astă urgie, care, moarte, În jurul ei, a semănat, S-o-ndepărteze de îndat’.”
18Moise și frate’ său, Aron, Plecară, de la Faraon. Când au ieșit din fața lui, S-au dus ‘naintea Domnului Și rugăciuni I-au înălțat.
19Atuncea, El a-ndepărtat Toate lăcustele din țară. Un vânt puternic, a pus iară, Să bată-acum, dinspre apus. Acesta a luat pe sus Și-a azvârlit întregul roi, În Marea Roșie apoi, Unde lăcustele pieriră, Căci apele le înghițiră.
20Dar Faraon și-a împietrit Inima iar – cum a voit Domnul, din nou – și astfel, el Nu l-a lăsat pe Israel, Să părăsească țara lui, Ca să slujească Domnului.
21Domnul, pe Moise, l-a chemat Și-n acest fel a cuvântat: „Iată, acum ce am să-ți cer: Să îți ridici mâna, spre cer, Căci bezna grea se va întinde Și-ntreg Egiptul va cuprinde. Această beznă ce-o să vie, Atât de deasă o să fie, Că va putea fi pipăită.”
22Porunca dată, împlinită A fost de Moise, imediat. Spre cer, brațul și-a ridicat Și-o mare beznă s-a întins Peste-al Egiptului cuprins. Trei zile bezna a ținut.
23Nimeni, nimic, n-a mai văzut Și nimeni nu s-a-ncumetat Atunci, să se fi ridicat Din locul lui. Unde-a șezut Israel – în al său ținut – A fost, în acel timp, lumină.
24Moise a fost chemat să vină La Faraon, care i-a zis: „Vă las, așa cum v-am promis, Să mergeți și să Îi slujiți Lui Dumnezeu. Însă, să știți, Că trebuie ca să lăsați Aici, și oi și boi. Luați Pe-ai voștri fii numai, cu voi.”
25Astfel răspunse Moise-apoi: „Chiar dacă tu – căci știm că ai – Voiești ca nouă să ne dai Ceea ce trebuie jertfit, Precum și ce e rânduit Să fie ardere de tot Adusă Domnului, nu pot
26A lăsa turmele la voi. Ci ele vor pleca cu noi, Căci nici o unghie nu poate Rămâne-aici. Vor pleca toate. Din ele doar, lua-vom noi, Jertfe care vor fi apoi, Aduse Domnului, căci știm Cum trebuie să Îi slujim. Și doar la locul potrivit Afla-vom ce e nimerit, Din rândul turmei, să luăm, Și Domnului să-I închinăm.”
27Dar după voia Domnului, Inima Faraonului – Din nou acum – s-a împietrit Și astfel, nu s-a învoit Să-i lase – precum a promis – Să plece și de-aceea-a zis
28El, către Moise, mâniat: „Ieși de la mine, imediat! Să nu-ndrăznești ca să mai vii, În față-mi, pentru că, să știi, Că de mai dau ochii cu tine, Nu are să îți fie bine! Deci, să nu spui că nu ți-am zis: Voi pune ca să fii ucis!”
29„Da!”– zise Moise – „Nu voi sta, De-acuma, înaintea ta!”