1Apoi, privit-am cu-ntristare La asuprirea de sub soare; Și iată, toți cei apăsați Sunt cu obraji-nlăcrimați. Nimeni, pe oamenii acei, Nu-i mângâie. Lăsați sunt ei, Pradă asupritorilor, Supuși ai silniciei lor.
2Încă ceva am mai găsit: Că oamenii care-au murit, Mai fericiți sunt – eu gândesc – Decât acei care trăiesc.
3Însă cu mult mai fericit E cel care nu a trăit – Omul care nu s-a născut – Pentru că încă n-a văzut Nimic, din răutatea care Își face mendrele sub soare.
4Îndemânarea tuturor – Munca – își are-al său izvor, Numai în pizma unuia Pe iscusința altuia. Deci îndrăznesc din nou a spune Că și-asta e deșertăciune, Precum e totul pe pământ, Adică goană după vânt.
5Brațele și le-ncrucișează Nebunul. Liniștit se-așează Mâncându-și însăși carnea lui.
6Mai de folos i-e omului O mână ce s-a odihnit, Decât doi pumni ce s-au trudit Și care, după ce-au lucrat, Doar vânt, drept plată, au luat.
7Altă deșertăciune mare, Am întâlnit mereu sub soare:
8Un om e singur, singurel; Un fiu, un frate, după el Nu are. Totuși se trudește Și munca nu i se sfârșește, Iar ochii-i nu s-au săturat De bogății ce-a adunat. Nu se întreabă: „Pentru cine Muncesc, privându-mă pe mine, De tot ce poate fi plăcere?” Astfel, omul acela piere, Iar eu vă spun, cu-nțelepciune: Și-aceasta e deșertăciune.
9În loc de unu-i bine doi: Mai bună plată, amândoi Pentru-a lor muncă-au să primească;
10Când are să se poticnească Unul și-apoi are să cadă, Al său tovarăș o să-l vadă, Iar dacă unul o să pice, Celălalt are să-l ridice. Dar vai de cel însingurat! Când cade, nu e ajutat De nimeni; nu se mai ridică. Rămâne-acolo unde pică.
11La fel se-ntâmplă dacă doi Se culcă: atunci, amândoi Unul pe altul se-ncălzesc. Singuri însă de se găsesc, Cine-i va încălzi? Cumva,
12De se ridică cineva În contra altuia – acel Ce-i atacat – când lângă el Un sprijin o să își găsească, Mai bine-o să se-mpotrivească, Precum și funia-mpletită Mai greu este-njumătățită.
13Mai bine un copil sărac – Gândit-am după al meu plac – Copil sărac însă deștept Și-n tot ce face, înțelept, Decât un mare împărat, Bătrân, care s-a arătat Prin fapte dar și prin cuvinte, Precum că e lipsit de minte Și nu voiește ca să știe Că trebuie-ndrumat să fie.
14Cel înțelept poate să iasă Din temniță și poate ca să Domnească și de nu-i avut, Chiar de sărac el s-a născut.
15Pe toți cei vii i-am observat, Atenți cum au înconjurat Pe pruncul cari avea să fie Urmașul la împărăție.
16Fără sfârșit era poporul Care-l urma pe viitorul Lui împărat. Totuși, acel Care urma-va după el, Nu va putea fi bucurat De cel ce fi-va-ncoronat – De toate câte-a făcut bune – Căci și-asta e deșertăciune, Precum asemeni toate sânt Trudă și goană după vânt.