Ecclesiastes 3
1 Este o vreme-a tuturor: Toate se fac la timpul lor, Și orice lucru de sub soare Un ceas al lui anume-și are.
2 O vreme-și are nașterea, La alta vine pieirea. Săditul e la vremea lui, Apoi e timpul smulsului Celor care au fost sădite.
3 Uciderile sunt venite La vremea lor, iar vindecarea Are un timp. Și dărâmarea Își are timpul anumit, La fel ca vremea de zidit.
4 Plânsul este la vremea lui, Și-apoi e timpul râsului. Bocitul, altă vreme, are; Jocul, asemeni. Aruncare –
5 Cu pietre – în alt timp se ține, Iar strânsul lor, numai când vine Vremea ca iar strânse să fie. Este un timp – precum se știe – Ce-i dat pentru îmbrățișare, Iar altul pentru depărtare;
6 Și căutarea-n timp se face. Pierderea – chiar de nu ne place – O vreme își are și ea; Păstrarea de asemenea, Iar lepădarea tot la fel.
7 Ruptul are un timp și el. Cusutul are vremea lui. Prinse de mersul timpului, Tăcerea și vorbirea sânt.
8 Iubirii, urii, pe pământ, O vreme doar le e lăsată. Război și pace, destinată O vreme au, spre-a lor lucrare.
9 Dar ce folos de trudă are Cel ce muncește? Am văzut
10 Ceea ce Domnul a făcut Fiilor omului și-am spus La ce-ndeletniciri i-a pus.
11 Domnul va da lucrurilor, La vreme, frumusețea lor. El, chiar al veșniciei gând, A pus în oameni, atunci când Din lutul Terrei i-a luat, Măcar că nu e înzestrat Omul de a putea cuprinde, Lucrarea Lui, cât se întinde: Unde-nceputul și-a ascuns Și-unde sfârșește. Am ajuns
12 Ca să cunosc – prin a mea fire – Că nu e altă fericire Ce a fost dată omului, Decât ca-n timpul vieții lui Să poată să trăiască bine.
13 Dar și-acest fapt iată că vine Tot de la Domnul. Cineva, De duce un trai bun, cumva, În mijlocul averii lui, Are un dar al Domnului.
14 Iată ce înțeles-am eu: Că tot ce face Dumnezeu, În veci are să dăinuiască. Nicicând n-are să trebuiască De pus ceva sau de scăzut La ceea ce El a făcut. A procedat în acest fel, Ca să se teamă toți de El.
15 În toate am găsit un rost: Ce este-acuma, a mai fost; Ce-a fost, din nou are să fie, Căci Domnul face ca să vie ‘Napoi – după cum am văzut – Toate acelea ce-au trecut.
16 Iată ce am mai întâlnit: În locul ce e rânduit Ca să se țină judecată, Nelegiuirea-i întronată; Iar în acel loc de dreptate, Se află numai răutate.
17 Atunci, în mine am zis eu: „Are să facă Dumnezeu O judecată și-i adună Pe buni, pe răi – toți împreună – Pentru că El a sorocit Un timp ce este potrivit Oricărui lucru – vreme-n care Răsplată, orice faptă-și are.”
18 În a mea inimă-am vorbit, Zicându-mi că a pregătit, Pentru om, toate, Dumnezeu, Numai de-al încerca mereu, Să-și vadă omul al său loc, Că nu-i decât un dobitoc Aflat în fața Domnului;
19 Iar soarta dobitocului Și-a omului asemeni sânt: Aceeași soartă-au pe pământ; La fel muri-va fiecare: Cu toți au aceeași suflare, Iar omul nu-ntrece de loc – Chiar cu nimic – un dobitoc, Pentru că tot – un gând îmi spune – Este numai deșertăciune.
20 Toate sunt din pământ luate, Deci în pământ vor fi culcate.
21 De cine este știut, oare, Dacă a omului suflare Urcă în sus din al ei loc, Sau dacă cea de dobitoc E coborâtă în pământ?
22 Astfel, din toate câte sânt, Nimic mai bun n-o să găsească Omul, doar să se veselească De toate lucrurile lui – Aceasta-i partea omului. Căci cine poate să-l mai facă Iar bucuros să fie dacă Zilele vieții și-a sfârșit? Mai poate fi înveselit? Mai poate fi el bucurat De toate câte i-au urmat?