Bible

1 Iată cuvintele pe care Le-a așezat Moise-n cântare: „Luați aminte ceruri, voi, Căci am să vă vorbesc apoi! Ascultă – cu luare-aminte – Pământule, aste cuvinte, Pe care am să le rostesc. 2 Iată că eu vă dăruiesc, Acum, învățătura mea: Ca ploaia, vreau să curgă ea; Precum o rouă pe pământ Să cadă și al meu cuvânt, Ca ploaia iute ce dă viață Cernându-se peste verdeață, Ca stropii ei care învie Covorul ierbii din câmpie. 3 Numele Domnului, voiesc, În fața voastră, să-L vestesc. Slavă, să înălțați mereu, Pentru-al vost’ Domn și Dumnezeu! 4 El este Stânca întărită. Lucrarea Sa-i desăvârșită. Drepte sunt căile pe care Al nostru Dumnezeu le are. Întotdeauna – ne-ndoios – Domnul se-arată credincios, Iar nedreptatea nu trăiește În Dumnezeu. El se vădește A fi, mereu, drept și curat. 5 Dar ai Săi oameni s-au stricat; Copiii Lui, netrebnicie, Au dovedit. Ea o să fie, Neîncetat, rușinea lor – Rușinea-ntregului popor. Neam îndărătnic și stricat! 6 Purtarea ta a arătat Cum, pe-al tău Domn, Îl răsplătești, Popor nechibzuit ce ești! Popor lipsit de-nțelepciune! Oare nu El ți-e Tată? Spune! Oare nu El, cu-a Sa știință, A întocmit a ta ființă?! 7 De vremuri vechi, să-ți amintești Și anii să îi socotești Prin oamenii care-au plecat, Ducându-se leat după leat. Să îl întrebi pe al tău tată, Căci el te va-nvăța, îndată. Dacă-ntrebări, tu le vei pune Bătrânilor, ei îți vor spune. 8 Când Cel Prea ‘Nalt a dăruit – Precum cu cale a găsit – O moștenire, tuturor – Parte făcând neamurilor – Pe oameni, El i-a despărțit Și în popoare i-a-mpărțit; A așezat hotarul lor – Pământul oricărui popor – Gândind la numărul pe care Neamul lui Israel îl are, 9 Pentru că partea Domnului Este acest popor al Lui. Din Iacov, este neamu-acel, Pe care-l moștenește El. 10 Poporu-acesta, rătăcit Într-un pustiu, El l-a găsit. Doar urlete înfricoșate, În marea lui singurătate, Se auzeau, necontenit. El l-a luat și l-a-ngrijit, Cu dragoste, pe-acel popor; Ca pe lumina ochilor, El l-a păzit, neîncetat – 11 Așa precum și-a scuturat Vulturul cuibul, bunăoară, Cari, peste puii săi, când zboară, Deschide larg aripa lui Și-i ia în pene pe-ai săi pui. 12 La fel făcut-a Dumnezeu: El l-a călăuzit, mereu – Singur fiind – pe-al Său popor. N-a existat, în jurul lor, Vreun dumnezeu străin, căci El – Doar Dumnezeu – a fost Acel Cari l-a vegheat, necontenit. 13 În țară, Domnul l-a suit, Iar Israelul a mâncat Rodul ce-a fost în câmp aflat. Ba și mai mult i-a dat El încă: Să sugă miere-apoi, din stâncă, Și untdelemn din acea care Fusese stânca cea mai tare. 14 Unt de la vaci, lapte de oi, Grăsimea mieilor apoi Și a berbecilor pe care, Pe-al său cuprins, Basanu-i are Și-apoi grăsimea țapilor Și-a grâului ogoarelor, Poporul a mai căpătat. Iar de băut, Domnul a dat, Vinul, pentru al Său popor, Cari sânge-i al strugurilor. 15 S-a îngrășat, în acest fel – Atunci – poporul Israel Și din picior, a azvârlit; – Te-ai îngrășat și te-ai lățit! – A săvârșit un lucru rău: Pe Domnul – Ziditorul său – Poporu-atunci L-a părăsit Și astfel, a nesocotit Chiar Stânca mântuirii sale. 16 A reușit – pe-această cale – Să-L întărâte-apoi, mereu, Pe al său Domn și Dumnezeu. Prin dumnezei străini de el – La gelozie – pe Acel Care e Domn adevărat, Acest popor L-a ațâțat. Prin urâciunea săvârșită, Mânia Lui a fost stârnită, 17 Căci al lui Israel popor A adus jertfe dracilor, Precum și unor dumnezei Care, străini erau, de ei – Pe care nu i-au cunoscut, Căci de curând au apărut – De care nici nu se temeau Părinții lor, pe când trăiau. 18 A lui Israel adunare A părăsit Stânca, din care, A fost născută și-a uitat De Cel prin cari s-a-ntemeiat. Atunci când Domnul a văzut, Lucrul pe care l-a făcut 19 Poporul Său, S-a mâniat; Pe-ai Săi copii, S-a supărat 20 Și-apoi, în urmă, a vorbit: „Îmi voi ascunde, negreșit, De ei, de-acuma, Fața Mea, Și-abia atuncea vor vedea Care va fi al lor sfârșit, Pentru că ei s-au dovedit Că au ajuns un neam stricat. Necredincioși s-au arătat A-Mi fi acești copii ai Mei, Prin tot ceea ce-au făcut ei. 21 La gelozie – ne-ncetat – Aceștia M-au întărâtat, Prin tot ce nu e Dumnezeu. Prin idolii deșerți, mereu, Au vrut a Mă întărâta. De-acum, și Eu voi căuta Să-i întărât la gelozie Și să stârnesc a lor mânie, Printr-un popor cari nu-i popor Și printr-un neam neștiutor. 22 Iată, aprind a Mea mânie: Voi arde până-n temelie Și locuința morților Și temelia munților. Voi arde-n para focului Și roadele pământului. 23 Nenorociri am să stârnesc Și-apoi, am să le-ngrămădesc Pe toate, peste-al Meu popor. Săgeți arunc, asupra lor, 24 Încât foamea o să-i topească Și friguri au să-i chinuiască, Pân’ se vor stinge. Boli cumplite Îi vor lovi; le voi trimite Și fiarele cu colții lor Și-apoi otrava șerpilor. 25 Atunci când vor ieși afară, De sabie, ei au să piară; Când înlăuntru-au să se-adune, O groază mare-i va răpune. Cel tânăr nu e ocrotit; Fata, și ea a-mpărtășit Aceiași soartă ca și el; Sugarul va păți la fel; Iar cel bătrân, de-asemenea, Aceiași soartă va avea. 26 Voiam să zic: „Cu o suflare Îl voi lua pe fiecare”, Voi șterge pomenirea lor Din mijlocul popoarelor! 27 Dar de vrăjmașii lor Mi-e teamă, Căci vor veni – de bună seamă – Numai ocări, ca să rostească; Apoi, au să se amăgească, Spunâdu-și: „Tot ce am văzut, Prin mâna noastră, s-a făcut. Nu Dumnezeu le-a săvârșit, Ci brațul nostru întărit!” 28 Ei sunt un neam cari și-a pierdut Tot bunul simț ce l-a avut, Și-n ăst fel, oamenii acei Nu au pricepere, în ei. 29 Dacă-nțelepți s-ar dovedi, Ar înțelege și-ar gândi La ce va fi în viitor – Ce va păți al lor popor. 30 Cum oare-ar fi putut să fie Când unul urmărea o mie, Sau când, pe fugă, puteau doi, Să pună zece mii apoi, Dacă de Stânca ce-o aveau, Vânduți, acuma, nu erau – Dacă nu i-ar fi părăsit Domnul, care i-a sprijint? 31 Pentru că iată, stânca lor – Adică, a vrăjmașilor – Nu este ca Stânca pe care Poporul nost’, acum, o are. Vrăjmașii noștri n-au putință Să judece-n astă privință. 32 Căci vița lor – se știe bine – Din al Sodomei sad, provine Și din Gomora. Otrăviți, Sunt strugurii, din ei, ieșiți. Boabele lor, necontenit, A fi amare, s-au vădit. 33 Venin de șerpi, e vinul lor, Și are al aspidelor Otravă, în a lui licoare. 34 Lucrul acesta nu e oare, Ascuns, la Mine? Nu-i dosit? Nu-i oare el, pecetluit, Printre comorile pe care Al vostru Dumnezeu le are? 35 Am răzbunarea-n stăpânire Și am să dau o răsplătire, Așa cum vreau, la fiecare, Simțind cu toți, atunci, că are S-alunece al lor picior. Ziua nenorocirii lor Este aproape și-i pândește – Ce-i pregătit nu zăbovește!” 36 Domnul va face judecată, Cu-al Său popor, curând; dar iată Că, milă, Domnul va avea, De robii Săi, când va vedea Cum că puterea le-a sleit, Când nici rob nu va fi găsit, Dar nici slobod, al Său popor. 37 „Unde sunt dumnezeii lor,” – Are să-ntrebe Dumnezeu – „Stânca pe care ei, mereu, Ca adăpost, o foloseau, 38 Sau dumnezeii cari mâncau Toată grăsimea jertfelor Și au băut tot vinul lor? Să vină! Să se-arate, iute! Să se arate, să-i ajute! 39 Să știți că singur Dumnezeu, Sunt Eu și Eu voi fi, mereu! Nu este – înțelegeți bine! – Alt dumnezeu, afar’ de Mine! Doar Eu dau viață tuturor, Și Eu sunt Cel care omor. Tot Eu sunt Cel care rănesc, Dar și Cel cari tămăduiesc. Nu poate scoate nimenea, Pe cineva, din mâna Mea! 40 Căci Eu sunt Cel care-Mi ridic Mâna în sus, spre cer, și zic: „Cât e de-adevărat că Eu Sunt Cel care trăiesc mereu, 41 În timpul care o să vie, La fel de drept are să fie Că fulgerul sabiei Mele L-ascut în vremurile-acele Și mâna-Mi va fi ridicată Ca să pornesc o judecată. Atuncea, am să Mă răzbun, Pe cei ce-n contra Mea se pun, Iar pe toți cei care-Mi nutresc Ură, am să îi pedepsesc. 42 De a Mea sabie-ascuțită, Le va fi carnea, înghițită. Săgețile ce le trimit – Cu care îi voi fi lovit – De sângele morților lor Precum și de al prinșilor – Din capetele de fruntași Ai celor care-Mi sunt vrăjmași – Vor fi cuprinse de beție, Căci din belșug, el o să fie. 43 Voi neamuri, toate, ascultați! Mereu, laude, să cântați Pentru poporul Domnului, Căci sângele robilor Lui, Domnu-l va răzbuna, mereu. Iată că Domnul Dumnezeu Trimite a Lui răzbunare Peste potrivnicii ce-i are; În urmă, face ispășire În țară, pentru-ntreaga fire Și pentru toți cei ce-s ai Lui – Pentru poporul Domnului.” 44 Moise – atuncea – a venit În fața lor și a rostit Toate cuvintele pe care El le scrisese în cântare. Când aste lucruri le spunea, Moise-a avut, alăturea, Pe Iosua, pe-acela care, În Nun, obârșia, își are. 45 După ce Moise-a isprăvit, Toată cântarea de rostit, Poporului lui Israel, 46 El i-a vorbit, în acest fel: „Puneți, în inimi, fiecare, Toate cuvintele pe care Vă jur azi să le-mpărtășiți Și-n urmă, să le porunciți, Urmașilor, să le păzească Și ne-ncetat, să împlinească Toate poruncile pe care, Cuprinse-n ea, legea le are. 47 Aceste lucruri arătate, Nu sunt fără însemnătate, Căci ele vă privesc pe voi Și toată viața voastră-apoi, În țara ‘ceea minunată Cari are să vă fie dată – Așa cum Domnul are-n plan – Când veți păși peste Iordan. Atunci când o să stăpâniți Țara pe care-o moșteniți, Păzind poruncile primite, Vă vor fi zilele lungite.” 48 Domnul, apoi, iar l-a chemat, Pe Moise, și a cuvântat: 49 „Pe munte-acum, tu să te sui – Pe Abarim – pe vârful lui; Pe Nebo-apoi vei fi trecut, În al Moabului ținut. De sus, din vârful muntelui, Din fața Ierihonului, Spre Canaan, privește-n zare, Să vezi și tu țara pe care, Acum, în stăpânire, vreau, Lui Israel, ca să i-o dau. 50 Pe muntele acela mare, Ai să-ți închei a ta lucrare, Căci vei muri, pe vârful său, Și astfel – la poporul tău – Tu ai să fii adăugat, La fel precum s-a întâmplat Și cu Aron – fratele tău – Care-a murit, la rândul său – Când se afla-n muntele Hor – Trecând lângă al său popor. 51 Acum, nici tu nu intri-n țară, Ci o privești doar, din afară, Pentru că ați păcătuit, În contra Mea. Nu M-ați sfințit, La apele Meriba – care Sunt în pustiu-acela mare Ce precum știi, Țin, e chemat Și lângă Cades, e aflat. Acolo, voi nu M-ați sfințit – Așa cum ar fi trebuit – În fața-ntregului popor. 52 De-aceea, astăzi – țara lor – Din depărtare-o vei vedea, Dar tu nu vei intra, în ea.”