Bible

1 „Dacă ai să asculți, mereu, De al tău Domn și Dumnezeu Și-ai să-mplinești, necontenit, Poruncile ce le-ai primit, Astăzi, din partea Lui, în toate, Tu vei avea întâietate, Între popoarele cari sânt Pe fața-ntregului pământ. 2 Iată – de stați, cu Domnul, voi – Ce binecuvântări apoi, Urmează ca să căpătați – Trebuie doar să-L ascultați: 3 El te va binecuvânta Când în cetatea ta, vei sta. De-asemeni, binecuvântat Vei fi când ești, la câmp, plecat. 4 Rodul pe care o să-l dea Pântecul tău, de-asemenea Și roadele ogoarelor, Precum și rodul turmelor, De Dumnezeu, vor fi vegheate Și fi-vor binecuvântate. 5 Coșnița ce o vei avea, Postava ta, de-asemenea – Deci lucrurile tale, toate – Mereu sunt binecuvântate. 6 Primi-vei binecuvântare – Întotdeauna – la plecare Și la venirea-n locuință. 7 Mereu, primi-vei biruință Peste vrăjmașii ce vor sta, Să lupte, împotriva ta. Au să îți iasă înainte Pe-un singur drum, dar ia aminte Că au să fugă înapoi, Pe șapte drumuri, mai apoi. 8 Primi-vei binecuvântare – Întotdeauna – în grânare, În lucrul tău, când îți așezi Mâna, pe el, ca să lucrezi. Vei fi dar, binecuvântat, În țara ta, neîncetat. 9 Pentru-al tău Domn, tu, pe pământ, Vei fi, mereu, un popor sfânt – Așa precum El ți-a jurat – Dacă vei merge, ne-ncetat, Numai pe calea Domnului Și vei păzi porunca Lui. 10 Popoarele se vor uita Și vor vedea că veți purta Numele Domnului și-apoi, Au să se teamă-atunci, de voi. 11 Cu bunătăți, tu – negreșit – De Domnul, fi-vei copleșit, Sporindu-ți rodul trupului, Al turmei și-al pământului, În țara pe cari a jurat, Părinților tăi, ne-ncetat, Că El are să ți-o dea ție, În stăpânire, pe vecie. Domnul în țară-o să te pună 12 Și-apoi, comoara Sa cea bună – Deci cerul – grijă, va avea, Să o deschidă, ca să dea Ploaie la vreme-n a ta țară, Să binecuvinteze, iară, Lucrul pe care l-ai făcut. La multe neamuri, cu-mprumut, Tu o să dai, dar n-ai să iei Nimic, de la oameni-acei. 13 Domul va face, „cap”, să fii Și nicidecum „coadă”, să știi! Întotdeauna, numai sus, Tu vei ajunge a fi pus, Iar jos, nu vei fi pus, defel, Dacă vei asculta de El Și dacă ai să împlinești Poruncile ce le primești, 14 Făr’ să te-abați către dreapta Ori să te-abați la stânga ta, De la tot ce v-am poruncit, Astăzi, și făr’ să fi slujit, În lume, altor dumnezei, Sau să vă fi-nchinat la ei.” 15 „Dar dacă n-ai s-asculți mereu De ce-ți va spune Dumnezeu Și dacă n-ai să împlinești Poruncile ce le primești, Cu toate legile pe care Ți le dau astăzi, spre păstrare, Iată blestemul care vine Și care va lovi în tine: 16 Când în cetate, vei fi stat, Acolo fi-vei blestemat; Și blestemat veți fi apoi, Pe toate câmpurile, voi. 17 Coșnița ce o vei avea, Postava de asemenea – Deci lucrurile tale, toate – Atuncea fi-vor blestemate. 18 Rodul pe care o să-l dea Pântecul tău de-asemenea, Apoi rodul ogoarelor, Al turmei și-al cirezilor – Indiferent dacă e miel, Indiferent dacă-i vițel – Nu vor fi binecuvântate, De Dumnezeu, ci blestemate. 19 Ești blestemat – îți dau de știre – Și-atunci când pleci și la venire. 20 Atuncea, de la Domnul vine Numai blestemul, peste tine: Asupră-ți, va veni turbarea, Veni-va și amenințarea Lovind în lucrul tău de care Ai să te-apuci, până când are Să fie totul nimicit; Apoi și tu vei fi pierit, De răutatea faptei tale Care, de-adevărata cale – De al tău Domn și Dumnezeu – Doar te-a îndepărtat, mereu, Încât ajuns-ai, la sfârșit, Că pe-al tău Domn, L-ai părăsit. 21 Atuncea vei vedea că vine Ciuma și va lovi în tine, Încât ai să te prăpădești, În țara pe care-o primești. 22 Lovit vei fi tu, cu lingoare Și cu căldură arzătoare, Cu friguri și cu obrinteală, Cu secetă; fără-ndoială, Rugină-n grâu ți se va pune Și-apoi în urma ei, tăciune. Acestea te vor urmări, Până, din lume, vei pieri. 23 Deasupra ta – de bună seamă – Cerul va fi ca de aramă; Pământul tău – a ta moșie – Ca fierul, va avea să fie. 24 În loc de ploaie, vor cădea Doar praful și cu pulberea. De ele doar, vei fi lovit, Până când fi-vei nimicit. 25 Domnul va face – nevăzut – Să fii de-ai tăi vrăjmași, bătut. Pe-un drum le vei ieși-n ‘nainte, Însă pe șapte – ține minte! – Tu vei fugi, din fața lor. O groază-n ochii tuturor – În ale lumi-mpărății – Neîncetat, tu ai să fii. 26 Cu morții tăi, ai să hrănești Păsări și fiare pământești – Și nu va fi nimeni, la voi, Spre a le alunga apoi. 27 Iată, din partea Domnului, Cu bubele Egiptului, Tu, ne-ncetat, vei fi bătut: Vei face bube la șezut, Râie, pecingine de care Nu ai să capeți vindecare. 28 Domnul, atunci, are să știe, Să îți trimită nebunie; Te va lovi și cu orbire Și cu a minții rătăcire, 29 Iar ziua – în amiaza mare – Vei bâjbâi fără-ncetare, Ca orbul de vederi lipsit, În negură învăluit. În lucrul ce îl faci, deloc, Nu vei putea să ai noroc. Cât vei trăi, doar apăsat Vei fi într-una și prădat; Nu va fi nimeni săritor, Ca să îți vină-n ajutor. 30 Logodnică, de vei avea, Altul se va culca cu ea. O casă, când ai să zidești, Nu vei putea s-o locuiești. O vie, dacă vei avea, Nu vei putea mânca din ea. 31 Bou-ți va fi înjunghiat, Însă tu nu vei fi mâncat, Din carnea lui. De-asemenea, Măgarul o să ți se ia Și nu-l vei mai primi-napoi. Când intră turma ta de oi În mâinile vrăjmașilor, Nimeni nu-ți sare-n ajutor. 32 Copiii tăi duși au să fie, De alte neamuri, în robie. Ai tăi ochi s-or topi de dor, Privind mereu, în urma lor, Iar mâna ta nu va avea Atunci, nici o putere-n ea. 33 Din rodul dat de-al tău ogor, O să mănânce alt popor, Pe care nu l-ai cunoscut; Apoi întregul tău avut, De către el, va fi luat. Vei fi zdrobit și apăsat. 34 Priveliștea ce-ai s-o zărești Te face să înnebunești. 35 Cu bube rele, Dumnezeu Te va lovi mereu, mereu – La coapse și genunchi – de care Nu ai să capeți vindecare. Din talpă-n creștet, negreșit, De bube, ai să fii spuzit. 36 Și tu și cel cari îl vei ține Ca împărat pus peste tine, De Dumnezeu, duși o să fiți, La un popor pe cari nu-l știți – Pe care nu l-ați cunoscut, Și-ai voști’ părinți nu l-au știut; Iar printre oamenii acei, Sluji-veți altor dumnezei Care din lemn și piatră sânt. 37 De râs veți fi voi, pe pământ, De pomină-n orice popor, Și de batjocura celor Printre cari fi-veți duși, mereu, De către Domnul Dumnezeu. 38 Sămânță multă-i semăna, Dar rod, puțin, vei aduna, Căci de lăcuste-aproape toată Sămânța îți va fi mâncată. 39 Apoi din via ce-o sădești – În care tu ai să muncești – Nu vei ajunge a avea, Un strop de vin, măcar, din ea. N-ai să culegi nici rodul ei, Căci viermii doar, vor fi acei Cari vor putea a se-nfrupta, Din strugurii, din via ta. 40 Măslini, în țară, vei avea, Dar să te ungi, nu vei putea, Nicicând, cu untdelemnul lor, Căci pân’ la vremea roadelor, Măslinele le vor cădea. 41 Tu, fii și fiice, vei avea Însă, copiii au să-ți fie – Neîncetat – duși în robie. 42 Omizi doar se vor înfrupta, Din pomii tăi, din roada ta, Ieșită din al tău ogor. 43 Străinul, din al tău popor, O să se-nalțe tot mai sus, Când tot mai jos, tu vei fi pus. 44 El te va fi împrumutat, Dar tu-mprumut nu-i vei fi dat; El va fi-n frunte – vei vedea – Iar tu, în coadă, vei ședea. 45 Aste blesteme – să știi bine! – Veni-vor toate, peste tine; Mereu au să te urmărească Și au ca să te nimicească; Căci tu, de glasul Domnului, N-ai ascultat. Porunca Lui – Și legile ce le-ai primit – De-asemenea, nu le-ai păzit. 46 Acestea toate au să fie Minuni și semne, pe vecie – Și pentru tine, cel de-acum, Și pentru cei ce sunt pe drum. 47 Pentru că te-ai împotrivit Și Domnului nu I-ai slujit Din inimă, cu bucurie – De bunăvoie-n veselie – În mijlocul belșugului Ce l-ai avut din mâna Lui, 48 Acuma ai să Îi slujești Din locu-n care te găsești: De foamete înconjurat, De mare secetă uscat, Gol și de lipsuri chinuit, Și de vrăjmași încercuit – Pe care Domnul i-a trimis În contra ta, cum a promis. Un jug de fier, El îți va pune, Pe gât, până te va supune Și vei ajunge – negreșit – În urmă, a fi nimicit. 49 După porunca Domnului, Din marginea pământului Un neam pornește-apoi și vine Să cadă-n urmă, peste tine, Cu zbor de vultur. Va avea O limbă, pe cari nimenea – Dintre ai tăi – n-au s-o dezlege Ca să o poată înțelege; 50 Este un neam cu-nfățișare Sălbatică; e un neam care, De cei bătrâni, nu se sfiește, Și nici o milă nu vădește Pentru copiii nimănui. 51 El, roadele pământului, La va mânca. De-asemenea, Rodul cari turma-l va avea, O să-l mănânce, negreșit, Până când fi-vei nimicit. Nimic nu-ți va lăsa, din grâne: Nici grâu, nici must nu-ți va rămâne, Nici untdelemn și nici viței; Nici de la oi nu-ți lasă miei. De toate, fi-vei jefuit, Până când tu vei fi pierit. 52 Cetățile tale-ntărite, De el, vor fi încercuite, Până când zidurile-n cari Ți-ai pus nădejdea că sunt tari, Se prăbușesc, în a lui cale, Pe tot întinsul țării tale. 53 Apoi, în marea-ți strâmtorare Și în necazul tău cel mare – Pe cari ți l-a pricinuit Vrăjmașul tău – vei fi silit Să-ți mănânci rodul trupului, Să mănânci carnea fiului Și-a fiicei de asemenea, Pe cari, Domnul o să ți-i dea. 54 Cel mai gingaș din neamul tău Și mai milos – va privi rău, La cel cari, frate, o să-i fie, Precum și la a sa soție Care, la sânu-i, s-a culcat, La fiii care i-a cruțat; 55 Și carne, din copii lui – Din cari mănâncă – nimănui Dintre cei care sunt cu el, Nu le va da, în nici un fel, Căci nu-i va mai rămâne lui – În mijlocul necazului Și în cumplita strâmtorare – Nimic, în urmă, de mâncare. Toate acestea au să fie, Din pricină că au să vie Necazuri, strâmtorări, mult rău, Aduse de vrăjmașul tău. 56 Femeia pe care-o știai Gingașă – pe care-o priveai Ca pe cea mai miloasă – care, În gingășia ei cea mare, Mereu voia, cât mai ușor, Să își așeze-al ei picior Atunci când pașii își purta, În acel timp, se va uita La cel care îi e bărbat – Și cari, la sânu-i, s-a culcat – Fără de milă. Chiar pe cei Care vor fi copiii ei, La fel are să îi privească. 57 Nimic n-o să le dăruiască Din pielița ce l-a-nvelit Pe nou născutul zămislit. Din pielița aceea care Ieșitu-i-a dintre picioare – Și din copilul zămislit – N-o să le deie, negreșit, Nimic, fiind în lipsă mare. De-aceea, singură, ea are Să îl mănânce-n loc ferit, Pe cel pe cari l-a zămislit. Toate acestea au să fie Din pricină că au să vie Necazuri, strâmtorări, mult rău, Aduse de vrăjmașul tău. 58 Dacă cumva, n-ai să păzești Și dacă n-ai să împlinești Cuvintele scrise în carte – Cari fac, din astă lege, parte – Dacă apoi, de bună seamă, În urmă, nu vei avea teamă Față de-acest Nume slăvit Și-nfricoșat, întipărit În al tău Domn și Dumnezeu, 59 Lovit vei fi atunci, mereu, În chipul cel mai minunat – Cu cei care-ți vor fi urmat – Prin grele boli, nenumărate, Care nu pot fi vindecate. 60 De bolile ce le știai – De teama căror tremurai, Cari în Egipt au bântuit – Ajunge-vei a fi lovit. 61 Ba mai mult încă: Dumnezeu, Îți va aduce boli, mereu, Și răni ce nu s-au pomenit În cartea legii și, lovit, Vei fi, fără să prinzi de știre, De toate, pân’ la nimicire. 62 După ce-ai fost în număr mare – Asemenea stelelor care Pe cer sunt – vei ajunge mic. Vei fi – ca număr – mai nimic, Pentru că tu, neîncetat, De Domnul tău, n-ai ascultat. 63 Așa cum Domnul Dumnezeu Se bucurase, tot mereu, Să te-nmulțească, acum El O să se bucure la fel, Când te va pierde-n mod voit, Până când fi-vei nimicit. 64 Împrăștiat, fără-ncetare, Ai să fii tu, printre popoare, Din capătul pământului, La celălalt capăt al lui. Șezând cu oamenii acei, Ai să slujești alți dumnezei – Pe care nu i-ai cunoscut Și-ai tăi părinți nu i-au știut. 65 La neamuri, când va fi să stai, Tu, liniște, nu o să ai. Nu vei avea loc de odihnă, În care să te-așezi în tihnă, Un loc al tău pe cari să-ți pui, Când vrei, talpa piciorului. Teama, atunci, mereu va sta Înfiptă, în inima ta. În vremea care o să vie, Lâncezi, ai tăi ochi au să fie, Iar sufletul tău – ne-ncetat – Are să fie-ndurerat. 66 Viața-ți va sta – să iei aminte! – Nehotărâtă, înainte. Vei tremura înspăimântat, Ziua și noapte, ne-ncetat. De viața sa, nimeni din voi, Sigur, nu va mai fi apoi. 67 În groaza ce te va pătrunde Și-n inimă-ți se va ascunde, În fața lucrurilor care Le vei vedea fără-ncetare, În fiecare dimineață, Ai să rostești, scârbit de viață: „O, de-ar veni și înserarea!” Însă când bezna umple zarea, Din nou ți se-ntristează fața, Și spui: „Să vină dimineața!” 68 Domnul te va întoarce-apoi Și, pe corăbii, înapoi, Către Egipt, pornești, pe mare, Făcând iar, drumul, despre care, Eu îți spuneam: „Să nu-l mai vezi!” Acolo când tu ai să șezi, Ai să te vinzi vrăjmașului, Fiind robul și roaba lui; Și nimenea nu o să vie, Cumpărător, ca să îți fie.”