Amos 8
1 Iată că Domnul Dumnezeu – Al cărui slujitor sunt eu – Astă vedenie mi-a dat: Un coș cu poame-am observat, Iar fructele acelea, toate, Văzut-am precum că sunt coapte.
2 „Ce vezi tu, Amos?”– m-a-ntrebat Domnul; eu am răspuns, de-ndat’: „Un coș în cari, poamele toate, Îmi pare precum că sunt coapte.” Domnul, atuncea, mi-a vorbit: „Iată, sfârșitul a venit, Pentru poporul Israel, Căci nu-l mai pot ierta, defel!
3 În gemete, cântul cel care Se-nalță-n Templu, atunci are A se preface. Peste tot, Oameni-n ulițe își scot Pe ai lor morți și în tăcere, Îi vor zvârli, plini de durere.”
4 Lucrul acest să-l ascultați Voi toți, cei care îl mâncați Pe cel sărac și-i prăpădiți Pe cei ce sunt nenorociți!
5 Voi ziceți: „Când va trece, oare, Luna cea nouă, după care, Să vindem grâul adunat? Când trece ziua de Sabat, Să descuiem hambarele, Să micșorăm și efele, Siclul să îl mărim apoi, Să înstrâmbăm cumpăna noi Și pe-orice cale să-ncercăm, Cât vom putea, să înșelăm?
6 Pe-argint, pe nevoiași apoi, Să-i cumpărăm, vom merge noi. În cuget n-o s-avem mustrări, Când pe-o pereche de-ncălțări, Pe cel sărac îl cumpărăm. În loc de grâu, codină dăm.”
7 Domnul, atuncea, a jurat Pe slava care s-a aflat În Iacov și a zis, de-ndată: „Nu voi uita Eu, niciodată, Nimic din ceea ce-am văzut, Din faptele ce le-au făcut!
8 Nu o să fie, oare, iară, Cutremurată-ntreaga țară, Din pricina ăstor mișei, Iar toți locuitorii ei Nu vor jeli, fără-ncetare? N-o să se umfle țara, oare, Precum un râu, săltându-se Și-n urmă pogorându-se Asemeni apelor pe care Râul Egiptului le are?”
9 „În acea zi, voi face Eu” – Spusese Domnul Dumnezeu – „Astfel încât o să-nceteze Soarele, să mai lumineze. Ameaza când are să vină, El nu o să mai dea lumină, Pentru că o să asfințească. Întreaga-ntindere cerească Și tot pământu-asemenea, În beznă-atunci, vor rămânea.
10 Cântările vi le prefac În bocet pentru morți și fac – Din zilele de sărbătoare – O nesfârșită jale mare, Iar coapsele acoperite Cu saci vor fi și pleșuvite Voi face capetele lor. Arunc țara ăstui popor, În jale-adâncă, jale care, Numai când pierzi un fiu, apare. Sfârșitul, pentru astă țară, Va fi ca și o zi amară.”
11 „Iată că voi aduce Eu” – Spusese Domnul Dumnezeu – „O foamete nespus de mare. Dar nu va fi o foame care Lipsei de pâine-i datorată, Ci foametea ce se arată – Precum și arșița setei – Va fi din pricina lipsei Din țară, a cuvântului Care este al Domnului.
12 Oameni-atunci, de la o mare, Vor pribegi la altă mare, Din miazănoapte-n răsărit, Până se vor fi istovit Tot căutând Acel Cuvânt Rostit de către Domnul Sfânt. Zadarnic, au să se trudească, Pentru că nu au să-L găsească.
13 Când acea zi să vină are, Se vor topi, de sete, mare Fete frumoase și feciori.
14 Ei sunt cei care – deseori – Pe al Samariei păcat, Cu jurăminte s-au legat, Zicând: „Pe al tău Dumnezeu, Dane, care e viu, mereu!”, Și-apoi, „Pe drumul Beer-Șebei!”, Obișnuiesc a zice ei. Curând, aceștia vor pica Și nu se vor mai ridica.”