1Când Festus, vorba, își sfârșise, Agripa, către Pavel, zise: „Poți să te aperi!” Imediat, El, brațul, și l-a ridicat Și-n apărare, a vorbit:
2„Mă socotesc că-s fericit Astăzi, mărite împărat Agripa, căci, înfățișat Fiind, în față-ți, îndrăznesc, Cu-ncredere, ca să vorbesc Și fără teamă-n apărare, De lucrurile pentru care, Iudeii mă învinuiesc.
3Deci, împărate, eu vorbesc Liber, aici, față de tine, Pentru că tu știi foarte bine Și datina Iudeilor Și ne-nțelegerile lor.
4Acum dar, viața-mi e știută, De toți, căci fost-a petrecută, Din tinerețe, tot mereu, În mijlocul neamului meu, Chiar în Ierusalim. Aș vrea
5S-adaug, cum că ar putea Iudeii – de au să voiască – Acuma, să mărturisească, Pentru că bine știu că eu Trăit-am ca un Fariseu, În felu-n care o cerea Strâmta partidă ce-o avea Religiunea noastră. Iată,
6Că am fost dat în judecată, Pentru că am nădăjduit În ceea ce-a făgăduit, Părinților noști’, Dumnezeu;
7Pentru-mplinirea ei, și eu, Și-alături mie-mi sunt – să știi – Douăsprezece seminții, Din Israel, cari așteptăm – Și zi și noapte ne rugăm Lui Dumnezeu și Îi slujim – Făgăduința, s-o primim. Deci, pentru-a mea nădejde, iată, Sunt dat, acum, în judecată, De-acești Iudei, azi, împărate!
8Credeți că Dumnezeu nu poate, Ca pe acei care morți sânt, Să îi ridice din mormânt?
9Cu-adevărat, eu am crezut Cum că am multe de făcut,
10Tot împotriva lui Iisus Și-al Numelui Său. Chiar m-am dus, Pân’ la Ierusalim. Îndat’, Pe mulți sfinți, i-am întemnițat, Căci preoții cei mai de seamă Mi-au dat puterea. Fără teamă, Eu, votul, mi l-am dăruit, La moarte, când i-au osândit.
11I-am pedepsit, adesea, eu, În sinagogi, voind mereu Să-i fac pe-aceștia să hulească, Iar în pornirea-mi nebunească, Am prigonit pe orișicine, Chiar și-n cetățile străine.
12Cu gându-acesta, am pornit Către Damasc, căci întărit, Am fost, de preoți – cum se cere – Cu învoire și putere.
13Pe la amiază, împărate, Eram pe drum, către cetate – De-ai mei tovarăși, însoțit – Când iată că a strălucit, În jurul nostru, o lumină Care, din cer, părea să vină. Atât de tare-a luminat, Încât părea întunecat Chiar soarele. Când am văzut
14Așa ceva, noi am căzut, Toți, la pământ, și-am auzit Îndat-un glas cari mi-a vorbit: „Saul, de ce Mă prigonești? Îți este greu să nimerești – S-arunci piciorul, înapoi – Într-un țepuș?” Eu, mai apoi,
15„Doamne, cine ești Tu?”, am spus. El îmi răspunse: „Sunt Iisus, Acel pe care-L prigonești.
16M-am arătat ție, căci ești Ales să Îmi fii slujitor Și martor al lucrărilor Care de tine-au fost văzute Și ale celor cari, făcute, Vor fi de Mine și, pe care, Le vei vedea-n continuare.
17Din ăst norod, Eu te-am ales Și, dintre Neamuri, te-am cules. Acuma dar, fii pregătit Pentru că am să te trimit Să mergi la Neamuri, înapoi,
18Căci tu le vei deschide-apoi, Ochii, să vadă și să vină, Din întuneric, la lumină; De sub Satana, să se smulgă, La Dumnezeu ca să ajungă. Crezând în Mine, fiecare Are să capete iertare, Pentru păcat; de-asemenea, Și părtășie vor avea, Cu toți cei sfinți, la moștenire.”
19Mi-am revenit, apoi, în fire Și-astfel, Agripa împărate, Ăstei vedenii minunate, N-am vrut să mă împotrivesc;
20Ci început-am să vorbesc, Celor cari, în Damasc, erau Și-apoi celor ce se aflau Chiar la Ierusalim. M-am dus Și prin Iudeea și am spus, În urmă, și Neamurilor. Deci, eu vorbit-am, tuturor. La pocăință-am îndemnat Și, tuturor, le-am arătat Că trebuie, la Dumnezeu, Să se întoarcă și, mereu, Să facă fapte-orice ființă, Cari vrednice-s de pocăință.
21Iată de ce, acești Iudei M-au prins, în Templu și-apoi, ei Au căutat, cu-nfrigurare, Motive, ca să mă omoare.
22Dar, sprijinit de Dumnezeu, Rămas-am încă-n viață eu. În acest fel, necontenit, Oriunde, am mărturisit – La mare, cât și la cel mic – Făr’ a m-abate cu nimic De la ceea ce Moise-a zis Și ceea ce proroci-au scris Că se va întâmpla în lume, La timpul potrivit; și-anume
23Cum că Hristos o să sosească Și are ca să pătimească, Iar după ce are să fie Primul care o să învie, Va da lumină, tuturor: Norodului, Neamurilor.”
24Pavel vorbea, în apărare, Când Festus zis-a, cu glas tare: „Măi Pavele, iată, îți spun: Eu mă gândesc că ești nebun! Multă învățătură ai, Iar ea te face ca să dai În nebunie. Crede-mă!”
25„Nu sunt nebun, ascultă-mă Mărite Festus! Chibzuite, Îmi sunt cuvintele rostite. Vorbele-mi sunt adevărate,
26Iar împăratul știe, toate Aceste lucruri, și-ndrăznesc, Fără sfială, să vorbesc, Căci știu că îi sunt cunoscute Pentru că n-au fost petrecute, Ascunse-n colț, ci în zi plină, Învăluite în lumină!
27Te-ntreb Agripa, împărate: Crezi în proroci? Știu, prea-nălțate, Căci crezi, iar asta-i foarte bine.”
28„Precum văd eu, tu vrei, pe mine, Ca să mă faci creștin, de-ndat’” – Răspunse-Agripa împărat.
29„Fie curând, fie târziu” – Îi zise Pavel – „eu nu știu; Însă, Îl rog pe Dumnezeu, Să fiți la fel precum sunt eu – Toți cei care mă ascultați – Dar nu vreau, lanțuri, să purtați, Precum port eu. În rest, oricine, Voiesc să fie ca și mine.”
30Toți – împăratul, dregătorul, Cu Berenice și poporul Care acolo s-a aflat –
31Au zis, după ce au plecat: „Omul acest n-a săvârșit Nimic, spre a fi pedepsit Cu lanțuri sau cu închisoare. N-au dreptul ca să îl omoare.”
32Apoi, Agripa i-a vorbit, Lui Festus, astfel: „Negreșit, Omul acest ar fi putut Fi liber, de n-ar fi cerut, Ca în fața Cezarului, Să judecăm, cauza lui.”