1David a adunat la el, Pe cei aleși, din Israel. Treizeci de mii se dovedeau Oameni-aceștia că erau.
2Când toți, la sine, au venit, Spre Bale-Iuda a pornit David, cu ei, ca să se ducă Și de acolo să aducă, Grabnic, chivotul Domnului, Pentru că Sfântul Nume-al Lui, În fața sa era chemat, Iar Domnul este așezat În cercul Heruvimilor, Fiind Domn al oștirilor.
3Chivotul, ei, când l-au luat, Într-un car nou l-au așezat. Abinadab fusese cel Care-a avut grijă de el. Chivotu-n casa lui a stat, Și pe un deal ea s-a aflat. Cei care caru-l cârmuiau, Uza și Ahio erau.
4Lângă chivotul Domnului, Uza mergea. În fața lui, Sta Ahio, iar după el,
5David și-ntregul Israel – Cântându-I Domnului – mergeau, Iar instrumentele erau Din lemn de chiparos făcute. Cântau cu harfe și-alăute, Cu fluiere și cu țambale Și cu timpane, pe-a lor cale.
6Când tot alaiul a sosit În locul care s-a numit „Câmpia lui Nacon”, de-odat’, Carul cu boi s-a legănat. Uza, atuncea, a întins Mâna în grabă și a prins Chivotul, ca să-l sprijinească, Iar boii să nu îl trântească.
7Dar Dumnezeu, când l-a zărit, S-a mâniat și l-a lovit Pe Uza, pentru-al său păcat. Îndată, jos, el a picat – Lângă chivotul Domnului – Și a murit în fața lui.
8Văzând ceea ce s-a-ntâmplat, David, adânc, s-a întristat Căci Dumnezeu l-a pedepsit, Pe Uza, care a murit Rupt în bucăți, în locu-acel. „Pereț-Uza”, atuncea, el, Drept nume, locului, i-a pus, Sau „ Ruperea lui Uza ”, spus.
9După tot ce s-a petrecut, David – de Domnul – s-a temut Și a-ntrebat speriat: „Cum vine, Chivotul Domnului, la mine? Cum intră el, cum va putea, Să șeadă-apoi, în casa mea?”
10N-a vrut ca, în cetatea lui, Să ia chivotul Domnului, Și astfel, el l-a dus la Gat. Obed-Edom, era chemat Omul cel care a primit Chivotul și l-a găzduit.
11Trei luni, chivotul Domnului A poposit în casa lui, Iar pe Obed-Edom, din Gat, Domnul l-a binecuvântat Apoi, cu toată casa lui, Din pricina chivotului.
12David a prins, iute, de veste, De toate lucrurile-aceste, Căci slugile l-au înștiințat: „Domnul l-a binecuvântat Pe-Obed-Edom și casa lui, Din pricina chivotului.” În mare grabă, a pornit, Să ia chivotul. L-a suit – În urmă – în cetatea lui, Fiind, de-a lungul drumului, De-ntregul său popor urmat, Care scotea, neîncetat, Tari strigăte de veselie, Cuprins de-o mare bucurie.
13Atunci când David a văzut Că șase pași doar au făcut Oamenii care au cărat Chivotul, un semnal le-a dat, Și tot convoiul s-a oprit. Un bou, acolo, au jertfit Și un vițel – în fața lui – Pentru cinstirea Domnului.
14David, apoi, a îmbrăcat Efodul cel din in lucrat, Jucând din răsputeri, mereu, Pentru-al său Domn și Dumnezeu.
15În felu-acesta, au suit Chivotul și l-au însoțit Cu trâmbițe, cu veselie Și chiote de bucurie.
16Chiar când chivotul Domnului Pătrunse în cetatea lui, Mical, acasă, se găsea Și pe fereastră, ea privea. Când l-a zărit pe împărat, Lângă chivot, cum a jucat, În inimă a și simțit Cum că dispreț i-a încolțit, Față de el. David a dus
17Chivotul și-ntr-un cort l-a pus, Pe care-anume l-a-nălțat Spre-a fi chivotul așezat. Arderi de tot – când a sfârșit – Lui Dumnezeu I-a dăruit, Precum și daruri, cu menire De jertfe pentru mulțumire.
18Apoi, a binecuvântat Întreg poporul adunat, În Numele Domnului lor, Al Domnului oștirilor.
19La toți, în urmă, a-mpărțit Câte o pâine. Negreșit, A dat și o bucată mare, De carne, pentru fiecare. O turtă de stafide iar, El le-a mai dat la toți, în dar. Întreg poporul – mulțumit – Spre casă, a plecat, grăbit.
20Când totul fost-a încheiat, David, spre casă, a plecat, Voind – ‘nainte să se-așeze – Ca să și-o binecuvinteze. Mical, în față, i-a ieșit, Și-n felu-acesta, i-a vorbit: „Cu câtă cinste, s-a purtat Al lui Israel împărat Astăzi, când s-a descoperit Și dezbrăcat a dănțuit, În fața slujitoarelor Cari sunt ale supușilor Pe care împăratu-i are. Uimită sunt, de-a ta purtare, Căci numai omul de nimic Face așa! Ce pot să zic?”
21David i-a spus nevestei lui: „Iată că-n fața Domnului, Cari m-a ales și cari, mai sus, Decât e tatăl tău, m-a pus – Făcându-mă în acest fel, Mai mare peste Israel – Jucat-am eu. Și vreau să-ți zic,
22Precum că și mai de nimic, Am să m-arăt și că doresc De-acuma, să mă înjosesc Mai mult, în ochii mei, căci știu Că-n mare cinste am să fiu Apoi, în ochii tuturor, Și chiar în ai slujnicelor De care, tu mi-ai pomenit.”
23Mical, apoi, cât a trăit, N-a mai putut, prunci, a avea, Căci stearpă rămăsese ea.