2 Kings 23— BIV2014

¹Când astă veste a primit, Iosia-ndată s-a grăbit Ca să îi cheme la palat, Pe cei bătrâni cari s-au aflat În toată țara cea pe care, Iuda în stăpânire-o are. Cei ce-n Ierusalim au stat, Au mers și ei, la împărat.

²De tot poporul însoțit, Iosia-n urmă s-a suit Până la Casa Domnului. Toți preoții norodului Și cei care proroci erau, Pe împărat, îl însoțeau. S-a strâns, la astă adunare, Poporul, de la mic la mare. Acolo-a pus a fi citită Cartea care a fost găsită Atunci, în Casa Domnului, În care, legământul Lui Fusese scris, pentru popor.

³Pe scaunul de domnitor Șezuse Iosia atunci, Și ale Domnului porunci, Cu-atenție, le-a ascultat. Un legământ a încheiat Apoi, în fața Domnului – Și el și tot poporul lui – Prin care toți s-au obligat Ca să păzească, ne-ncetat, Învățăturile primite Și legile ce-au fost citite.

⁴În urmă, el a poruncit Lui Hilchia – cel investit Cu rangul preotului mare – Precum și preoților care Erau în rândul doi aflați Și-asemeni, celor așezați Drept păzitori ai pragului Ce este-al Casei Domnului, Să scoată-afară – de îndat’ – Sculele care s-au lucrat, Lui Baal spre a fi închinate, Și cele care-au fost lucrate Spre cinstea Astarteelor Sau oștilor cerurilor. Toate aceste-au fost luate Și-apoi, afară din cetate – Lângă Ierusalim – le-au scos Spre a fi arse, ne-ndoios, Pe a Chedronului câmpie, Cenușa lor urmând să fie Strânsă și dusă la Betel.

⁵Sfârșind toate acestea, el – Pe preoții care-au slujit Pe înălțimi – i-a izgonit. Preoții fost-au așezați De ai lui Iuda împărați, Spre a sluji idolilor, Arzând tămâie-n cinstea lor. Unii, pe Baal doar, îl cinsteau, Iar alții, lunii, se-nchinau, Sau soarelui, zodiilor, Ori oștilor cerurilor.

⁶Din ordinu-mpăratului, S-a scos din Casa Domnului – Spre a fi ars – idolul care, Spre cinste, Astarteea-l are. Pe a Chedronului câmpie, A fost adus ca ars să fie, La albia pârâului Cari este al Chedronului. Cenușa lui a fost luată, În urmă, și-a fost aruncată Peste mormintele pe care Poporul de Iudei le are.

⁷La dărâmarea caselor Tuturor sodomiților, Iosia-n urmă a trecut. Aceste case s-au făcut Chiar lângă Casa Domnului, Și-acolo – înaintea Lui – Corturi, femeile-mpleteau Și Astarteei le-nchinau.

⁸Pe urmă, preoții aflați, În Iuda, fost-au alungați. A pângărit, fără-ncetare, Toate-nălțimile pe care, Tămâie, preoții duceau Și pentru idoli o ardeau, Chiar de la Gheba începând, Pân’ la Beer-Șeba ajungând. Atuncea, fost-au dărâmate Și înălțimile aflate La porțile ce-au străjuit Cetatea, cum s-a poruncit. În felu-acesta, a căzut ‘Nălțimea care s-a făcut La a lui Iosua intrare, La stânga porților prin care Doar căpetenia trecea, Cari în cetate stăpânea. ‘Naltă, cât poarta, negreșit, Acea movilă s-a vădit.

⁹Dar preoții care slujeau Pe înălțimi, nu se duceau Până la Casa cea pe care Domnu-n Ierusalim o are Ci mai degrabă rămâneau – Azimile când le mâncau – În mijlocul fraților lor, Alături de-ntregul popor.

¹⁰Tofetul nu a fost cruțat, Căci al lui Iuda împărat A dat porunci ca, negreșit, Și el să fie pângărit. În valea fiilor pe care Poporul lui Hinom îi are, Tofetul se afla zidit. Astfel, el fost-a pângărit, Ca nimenea – din acel loc – Să nu-și mai treacă-apoi, prin foc, Copiii, cum obișnuiau, Când lui Moloh se închinau.

¹¹Iosia-apoi a-ndepărtat Toți caii care s-au aflat În fața Casei Domnului, Puși de înaintașii lui Care în Iuda au domnit, Spre a fi soarele cinstit. Caii aceștia s-au aflat Lângă odaia-n care-a stat Natan-Melec cari, dregător, Era atuncea, în popor. Natan-Melec se dovedea Că într-o mahala ședea. Arse au fost, apoi, în foc, Și carele din acel loc, Căci pentru soare-au fost lucrate, Spre-a lui cinstire fiind, toate.

¹²Apoi, altarele pe care Odaia lui Ahaz le are Pe-acoperiș, s-au dărâmat. Altarele le-au ridicat Cei care-n Iuda au domnit. De-asemenea, s-au nimicit Altarele ce le-așezase În curtea Domnului, Manase. Țărâna lor a fost luată Și-n urmă, fost-a aruncată În apele pârâului Cari este al Chedronului.

¹³Fost-au, atuncea, pângărite Și înălțimile zidite De către Solomon, aflate Foarte aproape de cetate, Pe muntele Pierzării, care, Ierusalimu-n față-l are. Ele avut-au drept menire Spre a fi locul de cinstire A Astarteei, cea pe care, Neamul de Sidoniți o are, A lui Chemoș cari s-a vădit A fi de Moabiți cinstit Și-a lui Milcom, zeul celor Cari sunt ai lui Amon popor.

¹⁴Toate-Astarteele aflate, In Iuda, au fost dărâmate. Tăiatu-s-au stâlpi idolești Și oseminte omenești Puse au fost, în locul lor.

¹⁵Apoi, altarul zeilor Ce la Betel era aflat, Din temelii a fost surpat. A fost, atuncea, dărâmată Și înălțimea ridicată De fiul lui Nebat, cel care, Ieroboam, drept nume are, Cari în păcate, după el, Trăsese-ntregul Israel. Ea fost-a nimicită până Ajunse-a fi numai țărână. Al Astarteei stâlp, tăiat A fost și-n flăcări, aruncat.

¹⁶Când Iosia veni apoi, De sus, din munte, înapoi, Văzând mormintele aflate Pe creastă, puse ca luate Să fie oasele, din ele. Arse-au fost oasele acele, Pe-altar, și-astfel l-a pângărit, După cuvântul cel rostit De Domnul, prin prorocul Lui, Strigat contra altarului.

¹⁷Iosia-atuncea a venit Și-n felu-acesta a vorbit: „Ce e acest mormânt, pe care, Eu îl zăresc?” La întrebare, Locuitorii din cetate Răspuns-au astfel: „Împărate, Este mormântul omului Cari e proroc al Domnului. Omul, din Iuda, a venit Și vorbe grele a rostit Pentru altarul din Betel, Iar tu-mplinești ce a spus el.”

¹⁸„Luați-l!” – zise el, apoi. „Vegheați ca nimeni dintre voi, Să nu-i miște un os măcar!” Ei au luat oasele dar, Și-au mers de le-au pus, la un loc, Cu ale celuilalt proroc Cari, din Samaria, venise.

¹⁹Iosia-n urmă nimicise Templele ce-au fost ridicate Pe înălțimile aflate Chiar și-n cetățile pe care Țara Samariei le are. Aceste temple, le-au zidit Cei ce-n Israel au domnit, Ca idolii să și-i cinstească, Și-au izbutit ca să stârnească – Prin ceea ce-au făcut, mereu – Mâniile lui Dumnezeu. Iosia a făcut la fel, Cu ele, ca și la Betel.

²⁰Pe ele, el a junghiat Toți preoții cari s-au aflat În slujba înălțimilor. A ars apoi, oasele lor, Și-abia când totul isprăvise, Către Ierusalim pornise.

²¹Iosia a ieșit afară Și-a dat astă poruncă-n țară, Supușilor: „Vă pregătiți Ca Paștele să prăznuiți, În cinstea Domnului. Acum, Doresc să faceți toți, precum O cere legământul Lui, Înscris în cartea Domnului.”

²²În felu-acesta, negreșit, Paștele nu s-au prăznuit Din vremea-n care se aflau Judecători ce stăpâneau Peste-al lui Israel popor.

²³Sărbătorirea Paștelor, În acest fel s-a prăznuit, Când Iosia a împlinit Ani optsprezece, la domnie.

²⁴El i-a stârpit, precum se știe, Pe toți cei cari duhuri chemau Și viitorul îl ghiceau. Toți terafimii, i-a zdrobit Și idolii ce i-a găsit, Cu urâciunile pe care Țara lui Iuda-n ea le are. Și la Ierusalim, la fel A procedat, în urmă, el. Acestea toate, le-a făcut Spre a-mplini ce s-a cerut În cartea ce a fost găsită De Hilchia și-apoi citită În fața împăratului, Precum și a poporului. În ea, era legea pe care Al lui Israel Domn o are.

²⁵‘Nainte de-a fi Iosia, Nu mai fusese nimenea – În Iuda sau în Israel – Care să fi făcut la fel. Doar Iosia, la calea Lui – Adică la a Domnului – S-a-ntors din toată inima, Neabătut spre-a o urma, Așa cum Moise însemnase În cartea legii ce-o lăsase. Nici după el, nu s-a văzut Altul, la fel să fi făcut.

²⁶Dar totuși, Domnul nu Și-a stins Mânia care L-a cuprins Față de Iuda, când văzuse Relele care le făcuse Manase. El a cuvântat:

²⁷„Și Iuda fi-va lepădat, Încât ajunge-va la fel Precum ajuns-a Israel. Ierusalimul, să se știe, Îl leapăd, în a Mea mânie, Deși am spus că-n el, mereu, „Am să-Mi așez, Numele Meu”.”

²⁸Dar toate câte-au fost făcute De Iosia, nu sunt trecute În cărțile Cronicilor Ce sunt ale-mpăraților Cari la domnie au venit Și peste Iuda au domnit?

²⁹Când era-n Iuda Iosia, Neco peste Egipt domnea Ca Faraon. El a purtat Război, la râul Eufrat, Cu împăratul cel pe care Asiria în frunte-l are. Iosia-ngrabă a pornit Și la Meghido a ieșit În calea Faraonului. Când l-a văzut în fața lui, Neco pe el a tăbărât Cu oastea și l-a omorât.

³⁰Slujbașii săi, când l-au văzut Că este la pământ căzut, L-au pus în car și au plecat Către Ierusalim, de-ndat’. Acolo-a fost adăugit La neamul său cel adormit. În locul împăratului, La tron, venit-a fiul lui – Cari, Ioahaz, era chemat – Și uns a fost, drept împărat.

³¹Când Ioahaz, la tron, venea, Ani douăzeci și trei avea, Iar la Ierusalim a stat, Numai trei luni, ca împărat. Fusese Hamutal chemată Măicuța sa, iar al ei tată E Ieremia, acel care, Obârșie, în Libna-și are.

³²El, fapte rele, a făcut, Cari Domnului nu i-au plăcut, La fel ca-naintașii lui.

³³Mai marele Egiptului, Cel care Neco e chemat, La dus la Ribla, în Hamat, Unde apoi l-a-nlănțuit. O gloabă, el a rânduit Asupra țării, căci voia, Talanți de-argint, să i se dea. Argintul care l-a cerut, Talanți, o sută, a avut. La ei s-a mai adăugat Și un talant, din aur dat.

³⁴El așeză-n Ierusalim, Drept împărat, pe Eliachim – Căci Eliachim este cel care, Pe Iosia, părinte-l are. Un nume nou, apoi, i-a dat, Căci Ioachim, el l-a chemat. Pe Ioahaz, l-a înrobit Și în Egipt el a murit.

³⁵Cât Ioiachim fost-a-mpărat, El, Faraonului, i-a dat Argintul care se cerea Și aurul, de-asemenea. Dar ca să poată să plătească, A trebuit să stabilească Un bir, destul de-apăsător, Pentru întregul său popor.

³⁶Când Ioiachim, la tron, venea, Ani douăzeci și cinci făcea, Iar la Ierusalim a stat, Ani unsprezece, ca-mpărat. Zebuda fost-a a lui mamă. Pedaia, tatăl ei se cheamă Și de la Ruma, a venit.

³⁷Atâta timp cât a domnit, El a făcut ce este rău – La fel ca-naintașul său – Astfel încât faptele lui N-au fost pe placul Domnului.