1„Credeți, cumva, că încercăm Ca, singuri, să ne lăudăm? Sau, trebuință, avem oare, De vreo epistolă, prin care, S-ajungem lăudați apoi, De către voi, sau printre voi?
2Voi toți – și-mparte, fiecare – Sunteți epistola pe care, În inimă, ne-am scris-o noi, Epistola care, apoi, Citită e și cunoscută, De către toți fiind știută.
3De-aceea, zic – dragii mei frați – Ca voi, cu toți, să v-arătați Drept o epistolă, pe care, Domnul Iisus Hristos o are, Scrisă de noi, fără-ndoială – Cei ce-L slujim – fără cerneală, Ci doar prin Duhul dat, mereu, De către viul Dumnezeu, Și nu pe table, ce-s vădite A fi din pietre-alcătuite, Ci scrise sunt, pe table, care Inimi de carne-s, fiecare.
4Credem aceasta, tot mereu, Noi – prin Hristos – în Dumnezeu.
5Nu că noi înșine apoi, Suntem în stare ca, prin noi, S-ajungem să gândim ceva, Ce vine de la noi, cumva; Priceperea noastră, mereu, Ne vine de la Dumnezeu,
6Cari ne-a făcut, pe fiecare Din noi, să ne simțim în stare, A fi slujbași, pe-acest pământ, Pentru al Său nou legământ, Aflați nu-n slujba slovei lui, Ci în acea a Duhului; Pentru că Duhul, bunăoară, Dă viață, dar slova omoară.”
7„Acuma, dacă slova care – S-aducă moartea – e în stare, A fost, în piatră-adânc, săpată, Fiind de slavă-ncununată – Încât, fiii lui Israel Nu au putut privi, defel, La Moise, pentru că avea O față, care strălucea Cu o lucire trecătoare –
8Atuncea, n-o să fie, oare, Încununată slujba Lui – Adică cea a Duhului – Cu slava cea nepieritoare?
9Când slujba, cea aducătoare Doar de osândă, e slăvită, Cu cât mai mult e depășită – În slavă – cea cari, peste fire, Aduce-va neprihănire?
10Se poate spune, cu credință, Din punctu-acesta de privință, Că ceea ce a fost slăvit, N-a fost, de fapt, căci s-a vădit Precum că slava cea trecută, Cu mult, acum, e întrecută.
11Într-adevăr dar, fraților, Dacă ceea ce-i trecător Era de slavă-ncununat, Cu cât mai mult, va fi-nălțat – Fiind de slavă-nvăluit – Ceva ce nu va fi pierit, Ceva ce e netrecător!
12Fiindcă, dacă – fraților – Avem așa nădejde, noi Lucrăm cu îndrăzneală-apoi;
13Și nu facem, precum făcea Moise, atunci când își punea, Peste-a lui față, o maramă, Ca nu cumva – de bună seamă – Să poată a privi la el Întreg neamul lui Israel, Ca să nu vadă, ce sfârșit, Are să fie hărăzit Pentru ceva ce-i trecător.
14Însă, acel întreg popor, La minte, s-a vădit greoi Și, până astăzi – pân’ la noi – Când se citește un fragment, Aflat în Vechiul Testament, Acea maramă, arătată, Rămâne tot neridicată, Pentru că ea, doar în Hristos, E-nlăturată, ne-ndoios.
15Da, până azi, când se citește Din Moise, ea se dovedește A fi marama – fraților – Aflată pe inima lor.
16Dar, ori de câte ori, apoi, Unul se-ntoarce înapoi, La Domnul, ea e ridicată Atunci, de fiecare dată.
17Căci Domnul este Duh, iar unde, Duhul lui Dumnezeu pătrunde, Acolo-ndată, negreșit, Și slobozenia a venit.
18Cu fețele, noi ne găsim, Descoperite, și privim Ca în oglindă, slava care, Marele nostru Domn o are, Și-ntr-o clipită-apoi – dragi frați – În chipul Lui, vom fi schimbați, Umblând, mereu, în slava Lui, Purtați de Duhul Domnului.”