1„Am hotărât, în mine-apoi, Că n-am să mă întorc, la voi, Acuma, plin de întristare.
2Căci dacă vă-ntristez eu, oare, Atunci, mă-ntreb și mă socot, Că de la cine am să pot, Să mai aștept, ca să îmi vie, Și mie-apoi, o bucurie, Doar dacă nu, de la cel care, Eu i-am adus, vreo întristare?
3De-aceea-n acest fel v-am scris, Pentru că-n gândul meu, mi-am zis, Precum că, la venirea mea, Nu vreau, ca parte, a avea, Cumva, apoi, de întristare, Tocmai de la aceia care Ar trebui ca, bucurie, Să poată a-mi aduce, mie. Însă, referitor la voi, Încredințat sunt eu apoi, Precum că bucuria mea, Și-a voastră e, de-asemenea.
4Multă mâhnire, am avut, În suflet, când am așternut Aceste rânduri, pentru voi, Și, strânsă, mi-am simțit apoi, Inima mea; iar ochii mei, Scăldați în lacrimi, fost-au ei. Să nu credeți că urmăresc Să vă-ntristez, căci eu doresc, Ca dragostea, nespus de mare, Ce-o am – față de fiecare – Să poată fi văzută-apoi, De fiecare dintre voi.”
5„Dacă s-a întâmplat, cumva, Ca să ajungă cineva, O pricină de întristare, Acela, pentru fiecare, A fost o pricină – vezi bine – Și, nicidecum, doar pentru mine, Pentru că acel om, apoi, V-a întristat chiar și pe voi – Măcar în parte, vreau să zic, Ca să nu spun mai mult, nimic.
6Destul îi e acuma, iată, Pedeapsa care a fost dată Pentru acel om, mai apoi, De către cei mai mulți din voi.
7Acum, e bine să-l iertați Și-i bine să îl mângâiați, Ca nu cumva, mâhnirea-i mare S-ajungă-apoi să îl doboare.
8De-aceea zic – dragii mei frați – Că dragoste, să-i arătați.
9Scrisoarea mea, gândesc, că are Ca să vă pună la-ncercare, Pentru că vreau să văd de știți, În toate-ascultători, să fiți.
10Pe cel pe care-l iertați voi, Am să îl iert și eu apoi. Într-adevăr, ce-am iertat eu, Iertat-am pentru voi, mereu, Spre-a fi iertate, ne-ndoios, În fața Domnului Hristos,
11Ca nu cumva, Satan, apoi, Câștig să aibă, de la noi – Căci știm ceea ce urmărește Și știm ce planuri, el urzește.
12Când, pentru Evanghelia care Domnul Iisus Hristos o are, La Troua-n urmă, am sosit, Cu toate că am dobândit O înlesnire – cum v-am zis – Și-o ușă-n Domnul s-a deschis,
13Nu am avut, în duhul meu, Un strop de liniște, căci eu, Pe al meu frate, Tit numit, Acolo, nu l-am întâlnit. De-aceea, de la frați, îndat’, Eu, ziua bună, mi-am luat, Fără zăbavă, și-am pornit Spre Macedonia, zorit.”
14„Să-I mulțumim, lui Dumnezeu, Care ne poartă, tot mereu, În carul Său – neîndoios – De biruință, în Hristos, Și care-n orice loc, prin noi, Își răspândește, mai apoi, Mireasma cunoștinței lui Și a științei Domnului.
15În față – noi – la Dumnezeu, Într-adevăr, suntem, mereu, Mireasma care, ne-ndoios, E răspândită de Hristos, Printre cei care, pe pământ, Pe calea mântuirii, sânt Și, totodat’, printre cei care Sunt pe-a pierzaniei cărare:
16Pentru aceștia-i o mireasmă – Sau mai de grabă, o miasmă – Care le vine, dinspre moarte Și, către ea, are să-i poarte, În timp ce, pentru ceilalți, iată, Este mireasma minunată, A cerului de dimineață, Venind din viață, înspre viață. Și, cine, oare, e de-ajuns, Pentru-acest lucru nepătruns?
17Noi nu stricăm acel Cuvânt, Al Dumnezeului Cel Sfânt – Așa după cum, bine știm, Că fac mulți alții – ci vorbim Cuvintele lui Dumnezeu – Din partea Lui – șezând mereu, În fața Sa, neîndoios. Astfel vorbim noi, în Hristos, Având, de fiecare dată – În piepturi – inima curată.”