1Fapte avut-a Ezechia, Cari i-au vădit credincioșia, Iar după-acestea s-a-ntâmplat Ca el să fie atacat De Sanherib, de-acela care Era-n Asiria mai mare. El a lovit pe negândite, Toate cetățile-ntărite Aflate-n Iuda, căci voia, În stăpânire să le ia.
2Când Ezechia a văzut Că Sanherib a început Lupta gândind să izbutească Ierusalimul să-l robească,
3Cu căpitanii a vorbit – Cu toți vitejii – și-a găsit Că trebuie ca să înceapă, Izvoarele cele de apă, Să le acoperă de-ndat’.
4În grabă, ei le-au astupat Și chiar apele râului Din mijlocul ținutului, Au fost și ele astupate, Căci n-au voit a fi lăsate În mâinile dușmanilor. „De ce dar, la venirea lor, Asirienii să găsească Apă, ca să își potolească Setea?” – cu toții își ziceau, Când apele le astupau.
5Se-mbărbătase Ezechia Și-asemeni toată-mpărăția. De-ndată, el a înălțat Zidul care a fost stricat, Până la turnuri. A-ntărit Milo, în care-a pregătit Scuturi și arme. Mai apoi,
6El puse oameni de război, Drept căpitani, peste popor. A mers în fața tuturor, În locul cel deschis pe care, Cetatea-l are la intrare Și-n acest fel a cuvântat:
7„Dușmanii, iar ne-au atacat! Dar nu vă temeți, ci să fiți, Mereu, în inimi, întăriți! Căci împăratul cel pe care Asiria în frunte-l are, Precum și tot poporu-acel Care se află-acum cu el, Nu-s mai puternici, iar apoi Nu sunt mai mulți ei, decât noi!
8Un braț de carne-l însoțește Pe Sanherib și-l întărește, Dar lângă noi este, mere, Aflat al nostru Dumnezeu, Pe care-L veți vedea apoi, Că o să lupte, pentru noi!” Poporu-ntreg a ascultat Și-ncredere a arătat În vorbele lui Ezechia, Și s-a-ntărit împărăția.
9Acela care așezat Era-n Asiria-mpărat, La Ezechia și-a trimis Îndată, soli. De la Lachis, Solii aceia au plecat Și-n acest fel, au cuvântat:
10„Cel care este așezat Peste Asiria-mpărat, Aceste vorbe le-a trimis Poporului Iudeu, și-a zis: „Ce-ncredere v-a-nsuflețit? Oare pe ce v-ați bizuit Ca în Ierusalim să stați – Acuma – voi, împresurați?
11Să nu fiți înșelați, cumva, De Ezechia, cu ceva! Pentru că el nu va putea Ca izbăvire să vă dea. Nu cumva, el vă amăgește Cu-ale lui vorbe, căci dorește Ca să muriți prin însetare Precum și prin înfometare? Nu vă îndeamnă el apoi, În Domnul să vă-ncredeți voi, Zicând: „Domnul ne ocrotește. Domnul, mereu, ne izbăvește. Cetatea nu va fi lăsată, Asirienilor, vreodată.”?
12Nu este, oare, Ezechia, Cel cari, din toată-mpărăția, Altarele le-a-ndepărtat Și-orcie-nălțime a surpat? Nu erau ale Domnului? N-a poruncit poporului Din Iuda și Ierusalim – Așa după cum bine știm – Să aibă numai un altar, Unde să dea tămâie-n dar?
13Nu este cunoscut la voi, Tot ceea ce le-am făcut noi – Părinții mei, iar apoi eu – Popoarelor din jurul meu? Nu știți că dumnezeii lor – Adică ai popoarelor – N-au putut, sprijin, să le dea, Spre a-i scăpa din mâna mea?
14Dar dintre zeii ce-i aveau Popoarele ce-n jur erau, Care e cel ce-a reușit, Poporul să-și fi izbăvit, Din mâna tuturor acei Care au fost părinții mei? Credeți că Domnul va putea, A vă scăpa din mâna mea?
15Să nu cumva să vă lăsați, De Ezechia, înșelați! Pentru că el nu va putea Ca izbăvire să vă dea. Din dumnezeii ce-i aveau Popoarele ce-n jur erau, Nici unul nu a reușit Poporul să-și fi izbăvit, Din mâna tuturor acei Care au fost părinții mei. Nici Dumnezeu nu va putea, A vă scăpa, din mâna mea!”
16În urmă, solii cei pe care, În slujbă, Sanherib îi are, Multe cuvinte au rostit, Prin care numai L-au hulit Pentru că L-au vorbit de rău Pe Domnul și pe robul Său Pe Ezechia, cari aflat Era în Iuda împărat.
17Ei au trimis și o scrisoare, Cu vorbe batjocoritoare, Puse pe seamă la Acel Cari îi e Domn, lui Israel. Iată cuvintele pe care Le-au folosit ei, în scrisoare: „Din dumnezeii ce-i aveau Popoarele ce-n jur erau, Nici unul nu a reușit, Poporul, să-și fi izbăvit, Din mâna mea. Aflați dar voi, Că nu vă va scăpa apoi – Când am să îmi revărs mânia – Nici Cel care, lui Ezechia, Îi este Domn și Dumnezeu! Nu veți scăpa, de bațul meu!”
18După aceea, solii care, În slujbă, Sanherib îi are, În evreiește au vorbit, Strigând, s-audă – negreșit – Cei ce-n Ierusalim erau Și de pe ziduri îi priveau, Căci au voit, prin vorba lor, Să vâre groaza în popor, Sperând, astfel, să reușească, Cetatea să o cucerească.
19Ei, despre Domnul, au vorbit La fel precum au glăsuit De dumnezeii ce-i aveau Popoarele ce-n jur erau, Cari se vădeau a fi firești, Făcuți de brațe omenești.
20Când împăratul Ezechia Află ce a voit solia, Ceru să vină, de îndat’, Al său proroc, ce s-a chemat Isaia. El era cel care, Părinte, pe Amoț, îl are. Isaia a venit și-apoi, Spre cer, strigară amândoi.
21Atunci, un înger a venit, Trimis de Domnul, și-a lovit Oastea Asirienilor Precum și-a împăraților Care acolo se aflau Și-alăturea de ei mergeau Către Ierusalim. Îndată, Tabăra fost-a ridicată, Iar Sanherib s-a-ntors apoi, Cu toată oastea, înapoi. Ajuns acasă, a intrat În templul ce-a fost închinat În cinstea zeului pe care Poporul său drept domn îl are. Acolo-n templul zeului, Ai săi feciori, asupra lui, Cu săbiile-au tăbărât Îndată, și l-au omorât.
22În felu-acesta, au scăpat Cei ce-n Ierusalim au stat Și-asemenea și Ezechia Care și-a întărit domnia, Pentru că Domnul Dumnezeu, De grijă, le-a purtat mereu, Iar cei care-i înconjurau, La depărtare se țineau.
23Mulți, la Ierusalim, s-au dus, Pentru că daruri i-au adus Lui Dumnezeu. Daruri bogate, Lui Ezechia i-au fost date, Care în ochii tuturor, Crescu, atuncea, simțitor.
24O boală gravă l-a lovit, Pe Ezechia, și-a simțit Că nu poate să se mai scoale Din pat, iar moartea-i dă târcoale. Lui Dumnezeu, el s-a rugat, Iar El, atunci, l-a ascultat, I-a dat un semn și i-a vorbit.
25Dar Ezechia s-a pripit Și n-a știut să prețuiască Bunăvoința cea cerească, Iar inima i s-a-ngâmfat. Mânia Domnului, de-ndat’, Din cer, asupră-i a venit. Mânia ceea i-a lovit Pe cei ce-n Iuda locuiau Sau la Ierusalim ședeau.
26Când Ezechia a văzut Tot ceea ce s-a petrecut, I-a părut rău și s-a smerit, Iar atunci Domnul a oprit Mânia și-astfel a cruțat Țara, cât el fost-a-mpărat.
27Cât Ezechia a domnit, Mari bogății a dobândit Și multă slavă. Și-a făcut Și visterii, unde-a avut Argint, aur și nestemate, Sau mirodenii minunate, Precum și scuturi; el avea, Mereu, tot ceea ce-și dorea.
28În mari hambare-a așezat Grâul, din câmpuri, adunat. Cămări avea, unde să-și ție, Tot mustul dat de a lui vie. Alte cămări el mai avea, În care untdelemn punea. Grajduri de vite-avea apoi, Precum și staule de oi.
29De-asemeni, când a-mpărățit, Multe cetăți el a zidit. Avea multe cirezi de boi, Precum și numeroase oi, Căci Domnul, cu mărinimie, Îi dete multă avuție.
30Tot Ezechia e cel care A astupat gura cea mare A apelor Ghihonului. Schimbând albia râului, Aceste ape el le-a dus În părțile de la apus Ale cetăți-n care-a stat David, când fost-a împărat. În tot ceea ce a făcut, Numai izbândă a avut, Întotdeauna, Ezechia.
31Însă când a primit solia Din Babilon – de la cei cari Erau acolo cei mai mari – Prin care ei îl întrebară Despre minunile din țară, Domnul, de-ndat’, l-a părăsit, Căci să-l încerce a voit, Spre a cunoaște-n acest fel, Ce fel de inimă-avea el.
32Dar toate câte s-au văzut Că Ezechia le-a făcut, În vremea-n care-mpărățise, În cartea lui Isaia-s scrise. Proroc, Isaia se vădea, Iar pe Amoț, tată-l avea.
33Când Ezechia a murit A fost și el adăugit La neamul său. L-au îngropat În locu-n care s-au aflat Mormintele cele-nsemnate În care fost-au așezate Oasele fiilor pe care, David, urmași, în lume-i are. Cei ce-n Ierusalim erau Și cei ce-n Iuda locuiau, În mare cinste l-au purtat, Atuncea când l-au îngropat. Apoi, în urmă-i, a venit Feciorul său și a domnit. Acela care l-a urmat La tron, Manase, s-a chemat.