1Ozia-apoi, al său fecior, A devenit stăpânitor În Iuda unde – împărat – Al său popor l-a așezat. Când – împărat – el se făcuse, Doar șaisprezece ani avuse.
2În timpul său, a reușit – Elotul – de l-a dobândit Și după ce-l luă-napoi, L-a întărit iar, mai apoi.
3Ani șaisprezece a avut, Când împărat a fost făcut, Iar – la Ierusalim – apoi, El a domnit cincizeci și doi. Mamă i-a fost Icolia, Cari, din Ierusalim, venea.
4Cât a trăit, el a făcut Doar lucruri care I-au plăcut Lui Dumnezeu, asemenea Cum a făcut Amația.
5Cât Zaharia a trăit – Acela care s-a vădit Că e proroc și pricepea Ceea ce îi descoperea Domnul prin vise – l-a cătat Pe Dumnezeu neîncetat; Iar Dumnezeu l-a ocrotit Și l-a făcut de-a propășit.
6Când Ozia porni apoi, Cu Filistenii, un război, A mers pân’ la cetatea Gat Și al ei zid l-a dărâmat. A dărâmat, de-asemenea, Zidul cari Iabna-mprejmuia, Precum și al Asdodului. A ridicat, în jurul lui, Alte cetăți. Le-a construit Acolo, căci le-a rânduit Să șeadă între-al său popor Și cel al Filistenilor.
7Domnul a fost, neîncetat, Cu el și ajutor i-a dat În contra Filistenilor, Precum și a Arabilor Cari la Gur-Bal stăpâni erau Căci în acel ținut ședeau. Cu Moabiții s-a luptat, Iar Dumnezeu, sprijin, i-a dat.
8Toți Amoniții se duceau La Ozia și îi dădeau Daruri, pentru că faima lui, La granița Egiptului Ajunse și era știut Cât de puternic s-a făcut.
9Și la Ierusalim, de-ndat’, Ozia, turnuri, a-nălțat. Un turn, după porunca lui, Era pe poarta unghiului, În timp ce altul se vădea Pe poarta văii că ședea. Apoi, pe unghiuri – negreșit – El, alte turnuri, a zidit.
10A zidit turnuri în pustie, Iar pentru că avea-n câmpie Și-n văi, turme nenumărate, A pus, fântâni, de-a fi săpate. Avea plugari și-asemenea, Vieri avea, căci îi plăcea Lucrul pământului. Astfel, Mulți locuiau pe la Carmel.
11O oaste de oșteni avea Mereu, alături, Ozia, Cari fost-a-n cete împărțită. Oastea fusese rânduită De logofătul Ieiel Și de Maseia cari, și el Fusese mare dregător. Numărătoarea cetelor Și-a celor ce le-alcătuiau, Oameni-aceștia o făceau. Hanania era cel care, E, peste cete, pus mai mare.
12Tot numărul acelor cari, Peste familii, sunt mai mari – Precum și al vitejilor Cari fost-au sub porunca lor – E două mii și șase sute.
13Trei sute șapte mii cinci sute Fusese numărul pe care Oastea mai marilor îl are. Cu-această oaste, ei ședeau Lângă-mpărat și-l sprijineau.
14Oștenii, suliți, au avut, Coifuri și platoșe și scut. Unii și praștii mai aveau, Iar alții, arcuri, foloseau. Armele-acestea – negreșit – De la-mpărat, ei le-au primit.
15Când Ozia fost-a-mpărat, Ierusalimul apărat Era și de mașini, pe care Le-a născocit un meșter mare. Pe ziduri, ele se găseau, În turn și-n unghiuri, și-aruncau Săgeți precum și pietre cari Erau anume foarte mari. Faima lui Ozia s-a-ntins Și-ntreg ținutul l-a cuprins Lățindu-se până departe, Pentru că el avuse parte De sprijin, în chip minunat, Încât puternic s-a-nălțat.
16Când Ozia ajunse mare – Când s-a simțit destul de tare – Inima lui s-a înălțat Și spre pieire l-a-ndreptat. Față de Domnul, s-a vădit Precum că a păcătuit, Intrând în Templul Domnului Și aducând, pe-altarul Lui, Tămâie, deși nu avea
17Voie. Atunci, Azaria, Cari era preot, a-ndrăznit – De-optzeci de preoți însoțit Și de mulți oameni cari vădeau Precum că inimă aveau –
18Să stea-n fața-mpăratului Ca să se-mpotrivească lui. El merse-n față la-mpărat Și-n acest fel, a cuvântat: „N-ai dreptul pe altarul Lui, S-aduci tămâie Domnului! Acest drept e-al preoților, Adică e al fiilor Cari, de Aron, sunt zămisliți, Pentru că ei au fost sfințiți, Spre-a o aduce Domnului! Acuma, din locașul Lui, Să ieși afară, imediat, Căci săvârșești un greu păcat! Prin acest lucru, îți spun eu, Nu Îl cinstești pe Dumnezeu!”
19Doar o cădelniță, avea, Atunci, în mână, Ozia. Către Azaria, de-ndat’, El se întoarse, mâniat, Și toată lumea s-a-ngrozit Văzând că lepra l-a lovit. Pe frunte, lepra îi ieșise,
20Pentru că Domnul îl lovise. Preoții, grabnic, îl luară De mână și l-au scos afară. Chiar împăratu-a priceput Cum că prin ceea ce-a făcut, Un lucru rău el săvârșise, Iar Dumnezeu îl pedepsise.
21Domnul, cu lepră, l-a lovit Pe Ozia, care-a bolit, Până în ziua morții sale. De-aceea, a găsit cu cale Să nu mai șadă la palat, Ci într-o casă așezat, Care era deosebită, Mai la oparte, construită. Al său fecior, Iotam numit, În fruntea casei a venit Să judece pe-al său popor, Căci a fost pus judecător.
22Dar toate câte-au fost făcute De Ozia, au fost trecute În cartea lui Isaia, care, Părinte, pe Amoț, îl are.
23Când Ozia a adormit, A fost și el adăugit Neamului său. L-au îngropat Într-un mormânt ce-a fost săpat, De-ai săi supuși, pe un ogor, Cari este-al împăraților Și folosea la-nmormântare, Căci ei au zis că „Lepră are”. Iotam – al său fiu – a venit În locul lui și a domnit.