2 Chronicles 20— BIV2014

¹Oștirile de Moabiți, Cu cetele de Amoniți – La care s-au adăugat Și Maoniți – s-au îndreptat Spre a lui Iuda țară-apoi, Voind să poarte un război, Cu Iosafat. Soli, i-au trimis,

²Prin cari, în acest fel i-au zis: „Iată, de dincolo de mare, Oștire multă va apare. Din Siria este plecată Și e-mpotriva ta-ndreptată. Ea-i la En-Ghedi-aflată dar, Adică-n Hațațon-Tamar.”

³Cuprins de teamă, Iosafat, Spre Dumnezeu, s-a îndreptat Și-un post, în Iuda, a vestit.

⁴Întreaga țară a venit Să-L caute pe Dumnezeu. Atunci, în ceasu-acela greu, Multe noroade-au fost plecate, De prin cetățile aflate În Iuda. Mulți se-nspăimântară Și spre Ierusalim plecară.

⁵După ce toți s-au adunat, În al lor mijloc, Iosafat S-a dus, în curtea cea pe care Lăcașul Domnului o are Și zise către Dumnezeu:

⁶„Doamne, Tu care-ai fost mereu, Domn al părinților pe care Neamul lui Israel îi are, Oare nu Tu împărățești Și oare nu Tu stăpânești Asupra celor care sânt Pe fața-ntregului pământ? Nu ești stăpânul tuturor Mai marilor neamurilor? N-ai Tu tărie-n mâna Ta, Încât, nimeni nu-Ți poate sta În față și să izbutească, Ție să Ți se-mpotrivească?

⁷Oare nu Tu i-ai izgonit Pe-aceia care-au locuit Această țară minunată, Cari moștenire a fost dată Pentru Avram – pe veșnicie – Și pentru a lui seminție? Nu erai Tu iubit de el? N-ai dat țara, lui Israel?

⁸Al tău popor a locuit Țara și-n ea a construit Un sfânt locaș, unde – mereu – Stă Numele lui Dumnezeu. După ce Casa s-a-nălțat, Poporul Tău a cuvântat:

⁹„Atunci când întâmpla-se-va, Să vină peste noi – cumva – Nenorocirea, sabia, Vreo judecată, foametea Sau ciuma și veni-vom noi La sfântul Tău locaș apoi – Unde-i aflat Numele Tău – Ca să strigăm, în ceasul rău, La Tine, stând în fața Ta, Atunci Tu ne vei asculta Și-n urmă, mântuire ai, Pentru al Tău popor, să dai.”

¹⁰Ai lui Amon fii s-au unit Cu cei din neamul Moabit, Precum și cu ai lor fârtați, În muntele Seir aflați – Acolo unde n-ai lăsat, Poporul Tău, să fi intrat, Când din Egipt l-ai dezrobit Și astfel, nu i-a nimicit.

¹¹Acum vor să ne răsplătească, Venind ca să ne izgonească Din moștenirea ce ne-ai dat-o Și-n stăpânire ne-ai lăsat-o!

¹²Nu ai să-i judeci Tu, pe ei? Căci noi, acum, suntem acei Cari, de putere, sunt lipsiți. Avem doar ochii ațintiți Spre Tine, Doamne, și-așteptăm Sprijinul Tău să-l căpătăm!”

¹³Toată-a lui Iuda adunare Era aflată în picioare, În fața Domnului. Erau Bărbați, pe care-i însoțeau – La Casa Domnului – atunci Nevestele, cu ai lor prunci, Cu fetele și fii lor.

¹⁴În mijlocul ăstui popor, Al Domnului Duh a venit, Peste cel care s-a numit Iahaziel – acela care, Pe Zaharia, tată-l are; Al lui Benaia, fiu, e el Și-al lui Matania, la fel. Din fiii lui Asaf, ieșit Fusese el, de neam Levit.

¹⁵Iahaziel a cuvântat: „Voi toți care v-ați adunat Din Iuda, la Ierusalim, Vrând împreună ca să fim Aici, la Casa Domnului, Spre-a cere ajutorul Lui, Vă rog dar, seama să luați Și cu atenție-ascultați! Și tu-mpărate Iosafat Ascultă ce a cuvântat Domnul: „Să nu vă-nspăimântați Și teamă să nu arătați, Văzând astă mulțime care S-a strâns în număr foarte mare, Pentru că nu veți lupta voi, Ci Eu Mă lupt cu ei, apoi.

¹⁶Mâine, întregul vost’ popor Să iasă împotriva lor, Pe dealul Țiț. O să-i aflați Fiind în vale așezați – Cu toți – lângă pustiu-acel, Care se cheamă Ieruel.

¹⁷Nu trebuie să luptați voi. Doar așezați-vă apoi, Pe deal, ca astfel să priviți Ce izbăvire-o să primiți, Din partea Domnului. Luați Seama și nu vă-nspăimântați! Ierusalime, să n-ai teamă! Iuda, nici tu, de bună seamă! Mâine, ieșiți pe deal și-apoi, Domnul Se va afla cu voi!”

¹⁸Când Iosafat s-a închinat Lui Dumnezeu, a fost urmat De către-ntreg poporul lui, Aflat în Casa Domnului.

¹⁹Leviții care se vădeau Că fii de Chehatiți erau, Precum și cu aceia care Din Coreiți sunt, din născare, Îndată glasu-au ridicat, Pe Domnul, de L-au lăudat.

²⁰Când zorii zilei au venit, Întreg poporul a pornit Către Tecoua, pustiu care Se întindea în depărtare. Ieșind în față, Iosafat, Către popor a cuvântat: „Voi – cei din Iuda adunați – Cei în Ierusalim aflați, Nădejde să aveți mereu, În al nost’ Domn și Dumnezeu, Căci astfel fi-veți întăriți. Izbândă o să dobândiți, Crezând cuvântul Domnului, Rostit prin toți prorocii Lui.”

²¹Când împăratul și-a sfârșit Vorbirea, el s-a învoit Cu-al său popor, de a luat Pe câțiva cântăreți, de-ndat’ – Împodobiți cu haine sfinte – Pentru a merge înainte, În fața oștilor, cântând Și laudă Domnului dând. În frunte, ei s-au așezat Și-n felu-acesta au cântat: „Laudă Domnului, să-I dați! Necontenit să-L lăudați, Căci îndurarea Domnului Ține în veacul veacului!”

²²În clipa când s-au înălțat Cântările ce le-au cântat, Îndată Dumnezeu a pus O pândă, care-apoi s-a dus În contra Amoniților, În contra Moabiților Și-n contra celor ce plecară De la Seir de atacară Țara lui Iuada. Negreșit, Dușmanul fost-a nimicit.

²³Oștenii de la Moabiți, Cu Amoniții înfrățiți, Peste cei care se vădeau Precum că din Seir veneau, Cu furie au năvălit Și-n acest fel i-au nimicit. Apoi, toți Moabiți-acei Și Amoniții, între ei, Porniră să se războiască Și astfel să se nimicească.

²⁴Când Iuda, dealul, l-a suit Și spre pustie a privit, Doar trupuri moarte a văzut, Pe-al său întins, că au zăcut. Cei care-au vrut să-l nimicească Pe Iuda și să-i cucerească Țara, cu toții au pierit, Căci Dumnezeu i-a nimicit.

²⁵Poporul – și cu Iosafat – S-a dus și, prăzi, a adunat. Mari bogății, pe câmp, erau; Și lucruri scumpe se găseau. Atâtea fost-au adunate, Încât – pentru-a fi duse toate – Trei zile-n șir au trebuit, Iudeii, ca să fi trudit.

²⁶A patra zi, s-au adunat Poporul și-al său împărat, În valea care s-a numit Beraca. Numele primit De către valea ‘ceea mare, Înseamnă „Binecuvântare”. Poporu-n vale adunat, Pe Domnu-a binecuvântat Și de aceea – negreșit – Beraca, valea s-a numit. Numele-acesta i-a rămas Până acum, în acest ceas.

²⁷Către Ierusalim – ‘napoi – Cu Iosafat în frunte-apoi, Plecară toți, căci Dumnezeu I-a izbăvit în ceasul greu, Făcând tristețea să le fie Schimbată-n mare bucurie.

²⁸Când în Ierusalim intrară, Spre Casa Domnului plecară, În sunetul trâmbițelor, Harfei și alăutelor.

²⁹Groaza lui Dumnezeu venise, Din ceruri, și învăluise Împărățiile pe care Țara lui Iuda-n jur le are. Toți oamenii se-nspăimântară În clipa-n care ei aflară Că Dumnezeu a fost Acel Cari, pentru neamul Israel, Cu toți vrăjmașii a luptat.

³⁰În timpu-n care Iosafat, În Iuda, a împărățit, De liniște s-a-nvrednicit, Căci la hotare, Dumnezeu, Pace-i dăduse, tot mereu.

³¹În vremea-n care Iosafat Ajunse-n Iuda împărat, Treizeci și cinci de ani făcuse. El, douăzeci și cinci, șezuse Ca domn, chiar în cetatea care, Ierusalim, drept nume, are. Azuba fost-a a lui mamă, Iar tatăl ei, Șilhi, se cheamă.

³²În toată viața – Iosafat – Pe al său tată, l-a urmat Și tot mereu, el a făcut Ce-I era Domnului plăcut.

³³Totuși, ‘nălțimile aflate În țara, au mai fost păstrate. N-a fost lipit al său popor, Din inimă, de Domnul lor, De Dumnezeul Cel pe care, Neamul lui Israel Îl are.

³⁴Dar toate câte-au fost făcute De Iosafat, au fost trecute În cărțile pe cari le scrise Cel care, Iehu, se numise. Iehu era acela care, Drept tată, pe Hanani-l are. Și în cuprinsul cărților Ce sunt ale-mpăraților Cari la domnie au venit Și-n Israel au stăpânit, E prinsă cartea amintită, Care de Iehu-i ticluită.

³⁵După aceea, Iosafat, Cu cel cari fost-a împărat În Israel – cu-acela care, Ahazia, drept nume are Și se vădea nelegiuit – Ajunse-apoi de s-a unit.

³⁶Unirea lor s-a întâmplat În acel timp, căci Iosafat, La Ețion-Gheber, a vrut Corăbii, ca să fi făcut, Cu care el ar fi voit S-ajungă-n Tarsis, negreșit.

³⁷Eliezer – acela care, Părinte, pe Dodava-l are, Cari din Mareșa se trăgea Și drept proroc se dovedea – Merse până la Iosafat Și-n acest fel a cuvântat: „Iată, pentru că te-ai unit Cu-Ahazia și-ai construit Corăbiile cele noi, Tot ceea ce-ați construit voi, De Domnul, fi-va nimicit.” Așa precum a prorocit Eliezer, s-a întâmplat, Pentru că Domnul a sfărmat Corăbiile – cum a spus – Și-astfel, la Tarsis, nu s-au dus.