1Când Solomon a terminat, Pe toți bătrânii i-a chemat, Pe căpitani-aceia cari În seminții erau mai mari, Și pe mai marii tuturor Familiilor din popor. S-au adunat, din Israel, Și la Ierusalim, la el, Toți au venit, căci Solomon Voia să mute, din Sion, Chivotul legământului.
2În fața împăratului, Ei au venit în luna care A șaptea e la numărare În timpul anului aflată Și, Etanim, este chemată. În vremea ‘ceea, se vădea Că praznicul se potrivea.
3Cu toții s-au înfățișat, Iar preoții au ridicat Chivotul legământului,
4Precum și cortul Domnului Cu toate-uneltele pe care Acesta-n slujba sa le are. Apoi, pe toate le-au adus Și-n față la popor, le-au pus. De preoți și Leviți, purtate, Au fost aceste lucruri, toate.
5În urmă, Solomon a stat – Cu tot poporul adunat – Lângă chivotul Domnului, Aflat în fața cortului. Jertfiți au fost, atunci, mulți boi, Precum și foarte multe oi. Jertfele-acelea, negreșit, Atât de multe s-au vădit Încât, putință nu era, De fel, de a le număra.
6Preoți-n urmă au luat Chivotul și l-au așezat În Locul cel „prea sfânt” chemat – În Sfânta Sfintelor aflat – Sub ale heruvimilor
7Aripi, căci aripile lor, Peste chivot se întindeau Și astfel, ele-acopereau Și drugii lui – aceia care Erau pentru a sa mutare.
8Drugii, atât de lungi erau, Încât văzuți a fi, puteau, Din Locul sfânt, ‘nainte-aflat, La Locul cel „prea sfânt” chemat. Până acum, ei s-au vădit A fi acolo, negreșit.
9Chivotu-n el, atunci, avuse Doar tablele care-au fost puse De Moise, și aveau pe ele, Toate cuvintele acele Pe care Domnul le-a rostit Când, la Horeb, El a venit Ca să încheie-n acest fel, Un legământ, cu Israel. Din piatră, tablele erau Și în chivot, loc, își aveau, Iar legământul s-a-ntocmit Când Israelul a ieșit Din al Egiptului ținut, Căci Domnul, liber, l-a făcut.
10Când preoții s-au depărtat Din Locul sfânt, s-a arătat Norul cu slava Domnului, Umplând îndată, casa Lui.
11Preoții care se aflau, Atunci, în casă, nu puteau Să facă slujba Domnului, Din pricină că slava Lui Venită-n nor, s-a răspândit Și totul fost-a-nvăluit – Tot ce în casă s-a aflat – În ceața norului lăsat.
12Atuncea, Solomon a spus: „Iată că Domnul Cel de Sus, În întuneric, a voit Să locuiască, negreșit!
13Acuma, eu Ți-am căutat Un loc și-apoi am ridicat O casă cari, a Ta, să fie, Unde să stai Tu, pe vecie!”
14Apoi, a binecuvântat Întreg poporul adunat În fața lui, stând în picioare Într-o smerită adunare.
15Solomon zise: „Ne-ncetat, Să fie binecuvântat Domnul și Dumnezeul care Poporul Israel Îl are, Acela ce-a vorbit, mereu, Cu cel cari fost-a tatăl meu, Cel care, azi, a împlinit Cuvintele ce le-a rostit Când, în ăst fel, a cuvântat:
16„Din ziua-n care ați plecat Din al Egiptului ținut, Nici o cetate nu am vrut Să Îmi aleg, în Israel – Să am un loc – și-n locu-acel, O casă să Mi se zidească, În care-apoi să locuiască Numele Meu, pentru vecie. Pe David, l-am ales să fie Drept împărat, cârmuitor Peste întregul Meu popor!”
17Voi știți că David – tatăl meu – O casă, a dorit, mereu, Să-I construiască Domnului, Un sfânt locaș, Numelui Lui.
18Domnul, lui David, i-a vorbit: „Pentru că astfel te-ai gândit, Pentru că ți-ai dorit, mereu, Să Îi ridici, Numelui Meu, O casă, bine ai făcut, Căci al tău gând Îmi e plăcut.
19N-ai s-o zidești tu, pentru Mine, Ci cel ce vine după tine – Deci fiul tău – are să fie Ce-l ce-Mi va face casa, Mie.”
20Iată că Domnul a-mplinit Cuvintele ce le-a rostit, Căci după ce am fost făcut Drept împărat și am șezut Pe scaunul tatălui meu, O casă, pentru Dumnezeu – Așa cum David și-a dorit – Să Îi zidesc, am reușit.
21Pentru chivot, am căutat Un loc, unde l-am așezat, Căci legământul Domnului Se află înlăuntrul lui. Pe-acesta, Domnul l-a-ncheiat Cu Israel, când l-a scăpat Din al Egiptului ținut, Când din rob, liber l-a făcut.”
22Când Solomon și-a încheiat Vorbirea, el s-a îndreptat Către altarul Domnului, Urmat de tot poporul lui, Și-a ridicat mâinile-n sus –
23Spre ceruri – și așa a spus: „Spre Tine-mi înalț ochii eu, Spre-al lui Israel Dumnezeu! Ca Tine, alții nu mai sânt, În ceruri, sus, ori pe pământ. Un legământ, Tu ai făcut Cu robii Tăi, și l-ai ținut Necontenit, cu îndurare, Față de toți aceia care, Din inimă, au arătat, Că a Ta cale, au urmat!
24Acuma, Tu ai împlinit Cuvântul care l-ai rostit Față de David, al meu tată. Tot ce ai spus atuncea, iată Că astăzi, Tu ne dovedești Căci cu putere împlinești.
25Acum, Doamne-al lui Israel, Să faci, mereu, în așa fel, Încât făgăduința dată, Față de David – al meu tată – Să se-mplinească ne-ncetat, După cum Tu ai cuvântat Când ai rostit: „Necontenit – În față-Mi – nu vei fi lipsit De fii, care apoi să vie Pe al tău scaun de domnie, În Israel să-mpărățească. Urmașii tăi să se păzească Și ne-ncetat, seama să ia, Spre a umbla pe calea Mea, Precum făcut-ai tu, mereu.”
26O Doamne, Dumnezeul meu, Acuma fă ca împlinit Să fie ce-ai făgăduit, Față de David, al meu tată!
27Dar ce! Va locui vreodată – Cu-adevărat – Domnul Cel Sfânt, Aici, jos, pe acest pământ? Iată că măreția Lui Nu-ncape-n cerul cerului! Atunci, ce-aș mai putea să zic De-această casă, eu? Nimic.
28Dar totuși, Doamne, seama ia, La astă rugăciune-a mea. Ascultă dar, strigătul meu
29Și ațintește-Ți tot mereu, Ochii, spre casa ridicată, De care, Tu ai spus odată: „În acel loc, voi merge Eu Și am să-Mi pun, Numele Meu!” De-aceea, Doamne, seama ia, La astă rugăciune-a mea.
30Ascultă rugile pe care Eu – și poporu-acesta mare – Spre Tine le vom îndrepta, Atunci când în ăst loc vom sta. Mereu dar, să găsești cu cale, Din locul locuinței Tale – Din cerul Tău – o Doamne Sfânt – Ca să privești către pământ, Spre locu-acesta de-nchinare. Ascultă și-apoi dă iertare La cei ce Te vor căuta, Venind aici, în fața Ta!
31Atunci când un păcat, cumva, Are să facă cineva, Față de un aproape-al său, Și va veni la locul Tău Silit a face-un jurământ Lângă altarul Tău cel sfânt,
32Tu – din înaltul cerului – Ascultă rugăciunea lui Și fă dreptate, ne-ncetat. Să-l osândești pe vinovat, Și fă ca vina arătată, Asupra lui să se abată. Apoi, nevinovatului, Ca nevinovăția lui Să-i faci dreptatea să îi fie, În fața Ta când o să vie!
33Atuncea când al Tău popor, De oștile vrăjmașilor, Va fi bătut – căci negreșit, În contră-Ți a păcătuit – Dacă cu rugăciuni apoi, Are să vină înapoi, Aici, la casa Ta, plângând Și Numelui Tău slavă dând,
34Tu să-l asculți, din cerul Tău Și iartă-i tot ce-a făcut rău. În țara lui cea minunată Cari pentru-ai săi părinți e dată, Tu Doamne-ndură-Te apoi, Și adă-l liber, înapoi!
35Atunci când întâmpla-se-va Și ceru-nchis va fi, cumva – Căci tot poporul, negreșit, În contră-Ți a păcătuit – Dacă cu rugăciuni apoi, Are să vină înapoi, Aici, la casa Ta, plângând, Mărire Numelui Tău dând, Și dacă-apoi, poporul Tău Se va abate de la rău,
36Tu să-l asculți și, negreșit, Iartă păcatul săvârșit. Arată-i calea Ta cea bună Pe cari, piciorul, să și-l pună, Și să deschizi cerul apoi, Peste pământ să vină ploi, Căci astfel, fi-va-nevinovată Partea de moștenire, dată!
37Când foamete are să fie, Când valul ciumei o să vie Sau când rugina va cădea, Tăciunele de-asemenea, Ori când lăcuste-au să apară Făcând mare prăpăd în țară, Sau de cumva vrăjmașul rău Va-mpresura poporul Tău – În țara lui, sau în cetate – Când bolile nenumărate Se vor abate peste el, Sau când urgii, de orice fel, Îl vor lovi, atunci – cumva –
38Dacă veni-va cineva Să-Ți facă rugăciune Ție, Sau dacă are ca să vie Întreg poporul – fiecare Având în cuget o mustrare, Pentru păcatul săvârșit –
39Ascultă-l Doamne, negreșit, Din cerul locuinței Tale. Așa cum este a sa cale, Să-i dai la fiecare-ndată, Răsplata binemeritată, Căci Tu cunoști inima lor – A fiilor oamenilor.
40În felu-acesta, fiecare, Față de Tine, teamă are, Atâta timp cât viețuiește În țara ce o moștenește!
41Atuncea când străinul vine, Pentru al Tău Nume, la Tine –
42Căci o să fie cunoscut Numele Tău, fiind știut Că El este un Nume mare Iar al Tău braț întins e tare – Deci când acest străin va sta, Rugându-se, la casa Ta,
43Tu – din înaltul cerului – Ascultă rugăciunea lui Și dă străinului acel, Tot ceea ce-Ți va cere el, Spre a-Ți fi Numele făcut, Pe-ntreg pământul, cunoscut, Ca astfel, toți – de bună seamă – Mereu, de Tine să se teamă, Așa cum Israel se teme De Tine Doamne-n orice vreme. Străinul care o să vie, În acest fel are să știe Că-n ăst locaș – neîncetat – Numele Tău este chemat!
44Când Israelul va avea, Cu-ai săi vrăjmași, piept, ca să dea Mergând precum ai poruncit – Și dacă el va fi privit Către cetatea Ta, în care E astă casă de-nchinare, Unde Numele Ți L-ai pus Și dacă Îți va fi adus El, rugăciuni, în ceasul greu, Cerându-Ți sprijinul mereu –
45Tu, din înaltul cerului, Ascultă rugăciunea lui Și fă-i dreptate, negreșit!
46Dacă poporul a greșit – Căci pe pământ nu se găsește Un om cari nu păcătuiește – Și la ai săi vrăjmași, astfel, Rob va ajunge Israel – Fie-ntr-o tară-apropiată, Fie în una depărtată –
47Și dacă, în a lui robie, Poporul Tău are să știe, În sine, să pogoare-apoi Și să se-ntoarcă înapoi, La Tine-n ceasu-acela greu, Creându-Ți sprijinul, mereu, Spunându-Ți: „Am păcătuit Și făr’delegi am săvârșit!”,
48Dacă din inimă apoi, Și din tot sufletu-napoi, Spre Tine se va îndrepta Și-n rugăciuni, smerit, va sta Privind către cetatea-n care E a Ta casă de-nchinare Unde Numele Ți l-ai pus,
49Atunci, din cerul Tău – de sus – Ascultă rugămintea lui Și cererea poporului. Iartă-i păcatul săvârșit Și fă-i dreptate, negreșit.
50Îl iartă, pe al Tău popor, Iartă păcatele celor Care, în contră-Ți, au greșit. Nu-i pedepsi la nesfârșit Ci, în cel care îi robește, Tu Doamne, mila o trezește, Ca astfel, pentru fiecare, El să arate îndurare,
51Pentru că – iată – Israel E moștenirea Ta. Pe el, Din al Egiptului ținut, L-ai scos și liber l-ai făcut, Căci în Egipt el s-a aflat Ca-ntr-un cuptor din fier lucrat. Față de el, fără-ncetare, Arată-Ți a Ta îndurare!
52Iar ochii Tăi, neadormiți, Mereu să fie ațintiți La cererea robului Tău, Precum și la poporul său! Atunci când au ca să Te cheme, Ascultă-i Doamne-n orice vreme!
53Căci Tu ești Cel ce ne-a ales Și dintre neamuri ne-a cules, Drept moștenire să Îți să fim Și-apoi, mereu, să Te slujim. În felu-acesta ne-ai vorbit, Prin Moise, când i-ai izbăvit Pe-ai noști’ părinți, precum se știe, Din a Egiptului robie!”
54Când Solomon a isprăvit Această rugă de rostit, De la altar s-a ridicat – De unde a îngenuncheat Ținându-și mâinile-nălțate, Sus, înspre ceruri îndreptate –
55Către popor el s-a uitat Și-apoi a binecuvântat A lui Israel adunare, Strigând s-audă fiecare:
56„Binecuvânt pe Dumnezeu, Căci El – pentru poporul meu – Așa cum a făgăduit, Odihnă-acum, a dăruit! Din toate bunele cuvinte Pe care El, mai dinainte, Le-a spus prin Moise, n-a lăsat Nimic a fi apoi, uitat, Căci El, pe toate – negreșit – Cum a promis, le-a împlinit.
57Al nostru Domn și Dumnezeu, Cu noi să fie, tot mereu, Așa precum i-a însoțit Pe-ai noști’ părinți, când au trăit. Nicicând să nu ne părăsească! Mereu să ne călăuzească
58Și inima lui Israel Să se întoarcă, înspre El, Păzind poruncile lăsate Și legile ce au fost date – Așa precum le-a rânduit – Părinților, când le-a vorbit!
59Neîncetat, aste cuvinte, Din ruga mea de mai ‘nainte, Să fie-n fața Domnului! Fie ca-n veci, poporului, Dreptate să îi facă El,
60Ca toate neamurile-astfel – Cari răspândite, astăzi, sânt, Pe fața-ntregului pământ – Să afle că El e, mereu, Singurul Domn și Dumnezeu!
61Inima voastră, vreau să fie, A Domnului, pentru vecie, Așa cum astăzi se arată Că Domnului, Îi este dată. Pășiți pe calea Domnului, Spre slava și spre cinstea Lui!”
62Apoi, alături de-mpărat, Întreg poporul jertfe-a dat, Aduse-n fața Domnului, Spre slava și spre cinstea Lui.
63Iar jertfele pe cari le-a dat Chiar Solomon, s-au ridicat La două’șidouă mii de boi Și-o sută douăzeci mii oi. Toate avut-au drept menire De jertfe pentru mulțumire, Date în cinstea Domnului. Exemplul împăratului A fost, de-al său popor urmat, Căci fiecare-apoi a dat, Jertfele lui de mulțumire, Când s-a făcut acea sfințire A Casei Domnului. Astfel,
64Față de-ntregul Israel, De Solomon a fost sfințită Curtea ce fost-a construită În fața Casei Domnului, Căci jertfele aduse Lui, Acolo fost-au dăruite: Și cele care-s socotite Arderi de tot și cele care Daruri erau pentru mâncare, Precum și cele cu menire De jertfe pentru mulțumire, Având în conținutul lor Numai grăsimea jertfelor. Toate, în curte, s-au adus, Căci pentru-altarul ce s-a pus În fața Domnului să stea Și cari de-aramă se vădea, Mare a fost al jertfei dar, Prea mic fiind acel altar.
65Un praznic, Solomon a dat Atuncea, iar cu el a stat Întreg poporul, negreșit. Și mulți străini au mai venit La praznicul dat de-mpărat. Mai mulți erau de la Hamat Precum și dimprejurul lui. Din părțile Egiptului – De la pârâu-acela care Curge prin ale lui hotare – Veniră mulți, la masa lui, Și-au stat în fața Domnului, Căci șapte zile a ținut Ospățul care s-a făcut. Apoi, el a continuat Și încă șapte, a durat. În ăst fel, praznicul ținut, De paișpe zile s-a făcut.
66Dar împăratu-a-ngăduit – A opta zi când a venit – Poporului, ca napoi – La corturi – să se-ntoarcă-apoi. Cu toți l-au binecuvântat Atuncea, pe-al lor împărat, Și mulțumiți căci au văzut Tot binele ce l-a făcut Domnul, lui David, tatăl lui – Și-asemenea, poporului Lui Israel – în grabă mare, Acasă mers-a fiecare.