1Mi s‐a dezgustat sufletul de viață; voi da curs slobod plângerii mele; voi vorbi în amărăciunea sufletului meu.
2Voi zice lui Dumnezeu: Nu mă osândi; fă‐mă să știu pentru ce te cerți cu mine.
3Oare îți place să apeși, să disprețuiești munca mâinilor tale și să strălucești peste sfatul celor răi?
4Ai ochi de carne? Vezi tu cum vede omul muritor?
5Sunt zilele tale ca zilele unui muritor? și anii tăi ca zilele omului?
6de întrebi de nelegiuirea mea și‐mi cercetezi păcatul,
7când știi că nu sunt un rău și că nimeni nu scapă din mâna ta?
8Mâinile tale m‐au fățuit și m‐au întocmit de jur‐împrejur într‐un tot și tu mă înghiți!
9Adu‐ți aminte, te rog, că tu m‐ai fățuit ca lutul: și mă vei preface tu iarăși în pulbere?
10Oare nu m‐ai muls tu ca laptele și m‐ai închegat ca pe un caș?
11M‐ai îmbrăcat cu piele și carne, m‐ai împletit cu oase și cu vine,
12mi‐ai dat viață și îndurare și îngrijirile tale mi‐au păzit duhul.
13Și aceste lucruri ascundeai în inima ta: știu că acesta era în tine.
14Dacă am păcătuit, m‐ai și pândit și nu mă vei socoti nevinovat de nelegiuirea mea.
15Dacă am făcut răutate, vai de mine! Dacă am mers drept, totuși nu mi‐aș ridica eu capul, sătul cum sunt de dispreț și văzându‐mi ticăloșia.
16Și ea crește: mă urmărești ca un leu și‐ți arăți iarăși minunile tale în mine.
17Îți înnoiești martorii împotriva mea, și‐ți înmulțești furia împotriva mea. Schimbări și o vreme de luptă este peste mine.
18Și pentru ce m‐ai scos din pântece? Mi‐aș fi dat duhul și ochiul nu m‐ar fi văzut!
19Aș fi fost ca și cum n‐aș fi fost; din pântece m‐ar fi dus în mormânt!
20Oare nu sunt zilele mele puține? Să înceteze, să se îndepărteze și mă voi lumina puțin,
21înainte de a mă duce ca să nu mă mai întorc, în țara întunericului și a umbrei morții;
22țară întunecoasă ca întunericul gros al umbrei morții și unde nu este nicio rânduială și unde luminarea este ca întuneric gros.