1Ziceam: „Voi veghea asupra căilor mele ca să nu păcătuiesc cu limba. Îmi voi pune frâu gurii, cât timp se va afla cel rău în prezența mea“.
2Am rămas deci mut, în tăcere, fără să rostesc nici măcar o vorbă bună, însă durerea mea a devenit tot mai intensă.
3Îmi ardea inima înăuntrul meu și mă mistuia un foc în timp ce suspinam. Atunci am rostit următoarele cuvinte:
4„ Doamne, fă-mi cunoscut care este sfârșitul vieții mele și care este numărul zilelor mele? Fă-mă să înțeleg cât sunt de trecător!
5Iată, Tu mi-ai dat zile cât un lat de palmă, iar lungimea vieții mele este o nimica toată înaintea Ta. Într-adevăr, orice om care se ține bine este, de fapt, o biată suflare“.
6Într-adevăr, omul cutreieră ca o umbră! Da, el se agită degeaba, strânge bogății și nu știe cine le va aduna.
7Și acum ce mai pot spera eu, Stăpâne? Speranța mea este în Tine.
8Eliberează-mă de toate fărădelegile mele, nu mă lăsa la disprețul nebunului!
9Stau mut și nu-mi deschid gura, căci Tu ai lucrat.
10Abate-Ți loviturile de la mine! Sunt distrus de pedeapsa mâinii Tale.
11Tu îl mustri și îl pedepsești pe om pentru nelegiuirea lui, îi distrugi, ca o molie, ce are mai scump. Într-adevăr, orice om este doar o suflare!
12Doamne, ascultă-mi rugăciunea, ascultă cu atenție strigătul meu după ajutor! Nu rămâne surd la plânsul meu, căci, față de Tine, sunt un călător străin, un peregrin, ca toți strămoșii mei.
13Abate-Ți privirea de la mine, ca să mă pot bucura iarăși, până nu mă duc și nu voi mai fi!