Job 7
1 Oare nu muncește omul din greu pe pământ? Oare nu sunt zilele lui ca ale unui zilier?
2 Ca un sclav care tânjește după umbră, sau ca un zilier care își așteaptă plata,
3 așa am moștenit și eu luni de deșertăciune și mi s-au dat nopți de necaz.
4 Când mă culc, mă întreb: «Când mă voi trezi?». Dar noaptea e așa de lungă și sunt sătul de frământări până în zori.
5 Carnea îmi este acoperită de viermi și de coji pământii; pielea îmi crapă și supurează.
6 Zilele mele sunt mai iuți decât suveica țesătorului și se sfârșesc fără speranță.
7 Adu-Ți aminte, Dumnezeule, că viața mi-e doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea binele.
8 Ochiul care mă privește nu mă va mai vedea; ochii Tăi vor fi asupra mea, dar eu nu voi mai fi.
9 Ca norul care se risipește și trece, tot așa cel ce coboară în Locuința Morților nu se va mai ridica.
10 Nu se va mai întoarce la casa lui și nu-și va mai cunoaște locul.
11 De aceea eu nu voi tăcea, ci, în necazul duhului meu, voi vorbi, în amărăciunea sufletului meu, mă voi plânge!
12 Sunt eu Marea sau un monstru al mării, de ai pus o strajă în jurul meu?
13 Când zic: «Patul meu mă va mângâia și așternutul îmi va alina plângerea!»,
14 atunci Tu mă înspăimânți cu vise și mă îngrozești cu vedenii.
15 Așa că aș alege mai bine sugrumarea, mai bine moartea, decât aceste oase.
16 Le disprețuiesc…! Nu voi trăi în veci! Lasă-mă, căci doar o suflare îmi sunt zilele!
17 Ce este omul, ca să-l apreciezi și să-ți îndrepți inima spre el,
18 să-l cercetezi în fiecare dimineață și să-l încerci în orice clipă?
19 Nu vei înceta oare să te mai uiți la mine și să mă lași astfel singur, măcar până-mi înghit saliva?
20 Dacă am păcătuit, ce Ți-am făcut Ție, Veghetor al oamenilor? De ce m-ai luat drept țintă? Am devenit o povară pentru Tine?
21 De ce nu-mi ierți fărădelegea și nu-mi dai la o parte nelegiuirea? Căci acum mă voi culca în țărână, mă vei căuta, dar nu voi mai fi“.