Ecclesiastes 1
1 Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, regele Ierusalimului.
2 O, deșertăciune a deșertăciunilor! – zice Eclesiastul. O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune.
3 Ce folos are omul din toată osteneala lui de care are parte sub soare?
4 Un neam pleacă, altul vine, dar pământul dăinuie în veac.
5 Soarele răsare și soarele apune, zorește către locul lui, de unde răsare din nou.
6 Vântul bate spre miazăzi și se întoarce spre miazănoapte, roată‑roată bate vântul, la ocolurile sale se tot întoarce.
7 Toate râurile curg în mare, și marea nu se umple: din locul spre care curg, de acolo își reîncep cursul.
8 Toate cuvintele sunt secătuite, nimeni nu le mai poate rosti; ochiul nu se mai satură privind și urechea nu obosește auzind.
9 Ce a fost va mai fi, și ce s‑a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.
10 Dacă s‑ar spune despre vreun lucru: „Iată ceva nou!”, demult exista deja, în veacurile dinaintea noastră.
11 Nu‑și mai aduce aminte nimeni de cei din vechime. Și nici de cei care vor urma nu‑și va mai aduce aminte nimeni dintre cei care vor veni după ei.
12 Eu, Eclesiastul, am fost rege peste Israel, la Ierusalim.
13 Mi‑am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înțelepciune tot ce se petrece sub cer: iată o îndeletnicire anevoioasă pe care le‑o dă Dumnezeu fiilor oamenilor ca să se frământe cu ea.
14 Am văzut toate lucrările care se fac sub soare; și, iată, totul este deșertăciune și goană după vânt!
15 Ce este strâmb nu se poate îndrepta și ce lipsește nu poate fi pus la socoteală.
16 Mi‑am zis în inima mea: „Iată, eu am sporit și am adunat mai multă înțelepciune decât toți cei care au fost înaintea mea peste Ierusalim, și inima mea a văzut multă înțelepciune și cunoaștere.”
17 Mi‑am pus inima să cunosc înțelepciunea și să cunosc prostia și nebunia, dar am înțeles că și aceasta este goană după vânt.
18 Căci în multă înțelepciune este și mult zbucium, și cine adună cunoaștere adună durere.