Zephaniah 2
1 „Vino-ți în fire, de îndat’, Tu neam ce ești nerușinat, Și cercetează! Te grăbește,
2 Până când nu se împlinește Asupră-ți hotărârea dată – Ca pleava trece vremea, iată – Până nu vine ziua Lui, Ziua mâniei Domnului!
3 Pe Domnul să Îl căutați Voi toți cei care vă aflați În țară și sunteți smeriți Și-a Lui poruncă o-mpliniți! După dreptate, alergați! Smerenia să o căutați, Și poate mila Domnului Vă va cruța, în ziua Lui!”
4 „Căci Gaza are-a fi lovită Și astfel fi-va pustiită. Și Ascalonul, pustiit, Va fi și el și izgonit – Chiar ziua, în amiaza mare – Va fi poporu-acela care E în Asdod. Când o să vină Timpul acel, din rădăcină, Ecronul smuls are să fie Și se va prăbuși pe glie!
5 Vai de cei care se vădesc, Pe malul mării, că trăiesc! Vai, fi-va de acel popor, Din neamul Cheretiților! Canaanule, țară pe care Neamul de Filisteni o are, Iată ceea ce-a cuvântat Domnu-mpotrivă-ți: „Spulberat Tu ai să fii și nimenea, În tine, nu va mai ședea!
6 Al mării mal are să fie Izlaz pe care au să vie Turme de oi, la pășunat. Acolo, își vor fi-nălțat Păstorii, colibele lor, Chiar lângă târla oilor.
7 Aceste maluri au să fie Date celor ce au să vie Din Iuda, căci sunt rămășiță Ce-a mai rămas din a lui viță. Acolo, ei vor paște-n tihnă; Vor avea parte de odihnă, În casele cele pe care Ținutul Ascalon le are. Căci Domnul Dumnezeul lor Nu-Și va uita al Său popor, Ci-i va aduce înapoi, Pe cei cari sunt prinși de război.”
8 „Iată că Eu am auzit Ocările ce le-a rostit Moabul. Am mai ascultat Batjocuri ce le-au aruncat Ai lui Amon feciori, mereu, Când defăimau poporul Meu Și când, plini de trufie mare, Treceau peste-ale lui hotare.
9 Pe viața Mea” – a zis Cel care E Domnul pe cari oastea-L are Și, totodată, este Cel Ce-i Dumnezeu, în Israel – „Moabu-n vremea ce-o să vie, Ca și Sodoma, o să fie, Iar neamul lui Amon – la fel – Ca și Gomora, fi-va el. Pe toți îi voi fi nimicit! Îl fac un loc acoperit Cu mărăcini, o groapă-n care Se va găsi, mereu, doar sare, Căci un pustiu are să fie, În urmă, pentru veșnicie. Cei care sunt o rămășiță Din a poporului Meu viță, Atunci, au să îi jefuiască Și-n urmă au să-i stăpânească.
10 Aceasta se va fi-ntâmplat, Pentru că ei s-au arătat Semeți și l-au batjocorit Pe-al Meu popor, necontenit, Disprețuind acel popor Al Domnului oștirilor.
11 Grozav va fi Domnul, cu ei, Iar pe cei cari sunt dumnezei Pe-acest pământ, El îi lovește – În orice loc – și-i nimicește. Apoi, oricine-n țara lui O să se-nchine Domnului, Cu tot poporu-acela care E pe ostroavele din mare.”
12 „De a Mea sabie, apoi, Nu veți putea scăpa nici voi, Aceia care vă vădiți Că-n Etiopia trăiți.”
13 Spre miazănoapte-Și va întinde El, al Său braț, și va cuprinde Asiria. Ninive n-are Nici o putință de scăpare, Căci prefăcut are să fie Într-o întindere pustie. Va fi doar un pământ uscat, Din care apa a secat.
14 Cirezi de vite-au să se-așeze Și în cetate-au să-nnopteze. Acoperișul stâlpilor Va fi locul aricilor Și-al pelicanilor. Vor sta Acolo și vor înnopta. În cadrele ferestrelor Se-aude doar țipătul lor. Nu va mai fi vreo căptușeală De cedru, ci – fără-ndoială – Doar pustiirea va avea, Pe praguri, loc unde să stea.
15 Iată cetatea cea știută Drept veselă și încrezută Cari își ținea privirea sus Și cari în inimă și-a spus: „Doar eu, iar în afara mea, Nu se mai află nimenea!” Vai! Cum ajuns-a ca să fie Doar o întindere pustie, Un loc neprimitor, în care Sunt doar culcușuri pentru fiare! Cei care-o văd, trec fluierând, Spre ea, cu mâna, arătând!”