1„Vino-ți în fire, de îndat’, Tu neam ce ești nerușinat, Și cercetează! Te grăbește,
2Până când nu se împlinește Asupră-ți hotărârea dată – Ca pleava trece vremea, iată – Până nu vine ziua Lui, Ziua mâniei Domnului!
3Pe Domnul să Îl căutați Voi toți cei care vă aflați În țară și sunteți smeriți Și-a Lui poruncă o-mpliniți! După dreptate, alergați! Smerenia să o căutați, Și poate mila Domnului Vă va cruța, în ziua Lui!”
4„Căci Gaza are-a fi lovită Și astfel fi-va pustiită. Și Ascalonul, pustiit, Va fi și el și izgonit – Chiar ziua, în amiaza mare – Va fi poporu-acela care E în Asdod. Când o să vină Timpul acel, din rădăcină, Ecronul smuls are să fie Și se va prăbuși pe glie!
5Vai de cei care se vădesc, Pe malul mării, că trăiesc! Vai, fi-va de acel popor, Din neamul Cheretiților! Canaanule, țară pe care Neamul de Filisteni o are, Iată ceea ce-a cuvântat Domnu-mpotrivă-ți: „Spulberat Tu ai să fii și nimenea, În tine, nu va mai ședea!
6Al mării mal are să fie Izlaz pe care au să vie Turme de oi, la pășunat. Acolo, își vor fi-nălțat Păstorii, colibele lor, Chiar lângă târla oilor.
7Aceste maluri au să fie Date celor ce au să vie Din Iuda, căci sunt rămășiță Ce-a mai rămas din a lui viță. Acolo, ei vor paște-n tihnă; Vor avea parte de odihnă, În casele cele pe care Ținutul Ascalon le are. Căci Domnul Dumnezeul lor Nu-Și va uita al Său popor, Ci-i va aduce înapoi, Pe cei cari sunt prinși de război.”
8„Iată că Eu am auzit Ocările ce le-a rostit Moabul. Am mai ascultat Batjocuri ce le-au aruncat Ai lui Amon feciori, mereu, Când defăimau poporul Meu Și când, plini de trufie mare, Treceau peste-ale lui hotare.
9Pe viața Mea” – a zis Cel care E Domnul pe cari oastea-L are Și, totodată, este Cel Ce-i Dumnezeu, în Israel – „Moabu-n vremea ce-o să vie, Ca și Sodoma, o să fie, Iar neamul lui Amon – la fel – Ca și Gomora, fi-va el. Pe toți îi voi fi nimicit! Îl fac un loc acoperit Cu mărăcini, o groapă-n care Se va găsi, mereu, doar sare, Căci un pustiu are să fie, În urmă, pentru veșnicie. Cei care sunt o rămășiță Din a poporului Meu viță, Atunci, au să îi jefuiască Și-n urmă au să-i stăpânească.
10Aceasta se va fi-ntâmplat, Pentru că ei s-au arătat Semeți și l-au batjocorit Pe-al Meu popor, necontenit, Disprețuind acel popor Al Domnului oștirilor.
11Grozav va fi Domnul, cu ei, Iar pe cei cari sunt dumnezei Pe-acest pământ, El îi lovește – În orice loc – și-i nimicește. Apoi, oricine-n țara lui O să se-nchine Domnului, Cu tot poporu-acela care E pe ostroavele din mare.”
12„De a Mea sabie, apoi, Nu veți putea scăpa nici voi, Aceia care vă vădiți Că-n Etiopia trăiți.”
13Spre miazănoapte-Și va întinde El, al Său braț, și va cuprinde Asiria. Ninive n-are Nici o putință de scăpare, Căci prefăcut are să fie Într-o întindere pustie. Va fi doar un pământ uscat, Din care apa a secat.
14Cirezi de vite-au să se-așeze Și în cetate-au să-nnopteze. Acoperișul stâlpilor Va fi locul aricilor Și-al pelicanilor. Vor sta Acolo și vor înnopta. În cadrele ferestrelor Se-aude doar țipătul lor. Nu va mai fi vreo căptușeală De cedru, ci – fără-ndoială – Doar pustiirea va avea, Pe praguri, loc unde să stea.
15Iată cetatea cea știută Drept veselă și încrezută Cari își ținea privirea sus Și cari în inimă și-a spus: „Doar eu, iar în afara mea, Nu se mai află nimenea!” Vai! Cum ajuns-a ca să fie Doar o întindere pustie, Un loc neprimitor, în care Sunt doar culcușuri pentru fiare! Cei care-o văd, trec fluierând, Spre ea, cu mâna, arătând!”