1„Iubita mea, nu te privești? Te uită, ce frumoasă ești! Îți sunt ai ochilor bobițe, Ca ochii unei porumbițe Și sub maramă, strălucesc. La părul tău, dacă privesc, Gândul îmi zboară, iar pe urmă, Îmi amintește de o turmă De capre care s-a oprit Și-apoi odihnă a găsit Pe înălțimea muntelui, Pe piscul Galaadului.
2Ca și o turmă de oi care Tunse-au ieșit din scăldătoare, Iar între ele nu se poate Sterpe a se afla, căci toate, Gemeni doar au – ia seama bine – Așa-s ai tăi dinți, pentru mine.
3Buzele tale mă îmbie. Fir de cârmâz, îmi par să fie. Drăguță este gura ta. Obrazul tău ar arăta Ca rodia, de bună seamă, Cum se zărește sub maramă.
4Gâtul ți l-am asemuit Cu turnul ce a fost zidit De David, cu o casă-n care Arme sunt puse, spre păstrare. Scuturi atârnă de-al său vreji Și sunt doar scuturi de viteji; O mie fost-au numărate Și-s numai de viteji purtate.
5Privesc la sânii tăi și-mi par Doi pui de cerb. Când mă uit iar, Îmi par doi gemeni, bunăoară, Precum doi pui de căprioară Cari, între crini, au apărut, Ieșiți în voie, la păscut.
6Până când se mai răcorește, Până când umbra se lungește – Munte de mir – voi fi la tine. Deal de tămâie, să știi bine Că voi ajunge, negreșit.
7Frumoasă ești. Când te-am privit, Nici un cusur nu ți-am aflat, Oricât de mult am încercat.
8Mireaso, vino din Liban! Din vârful muntelui Aman Și din Hermon și din Senir! Privește-mă, din al lor șir. Din muntele pardoșilor, Din vizuina leilor, Aruncă-ți ochii către zare, Ca să privești în depărtare.
9Numai o dată m-ai privit, Mireaso, și mi-ai și răpit Inima-ndat’. Cu o privire Și doar cu-n lănțișor subțire Cu care te-ai împodobit, Tu, inima, mi-ai înrobit.
10Vai ce lipici, soro mireasă, Din mângâieri poate să-ți iasă! Iar dezmierdările-ți, găsesc Că mai de preț se dovedesc, Decât e vinul cel mai bun. Apoi, mireasma ta, îți spun Că-i mai plăcută decât toate Aromele-n lume aflate!
11Din buze, miere, ne-ncetat, Mireaso, doar ți-a picurat. Miere și lapte, tot mereu, Sub limba ta, voi afla eu. Mirosul ce îl răspândesc Hainele tale, îl găsesc Asemenea Libanului, Căci e la fel mirosul lui.
12Soro mireaso, te vădești Cum că grădină-nchisă ești. Izvor închis, poți fi numită. Fântână ești, pecetluită.
13Odraslele-ți, de pe pământ, Grădini de rodii par că sânt În care, loc au, a se pune Doar roadele cele mai bune: Mălinul negru, după care Loc în grădină nardu-și are,
14Iar după nard șofranul vine, Trestii ce-s de arome pline, Smirnă aleasă, scorțișoară Și-apoi tămâie, bunăoară.
15Ca o fântână pari să fii, Ca un izvor cu ape vii Ce își aduce apa lui, Din muntele Libanului.
16Te scoală crivățule-ndată! Tu, vântule, vino odată Și dinspre miazăzi să bați! Peste grădina mea, suflați, Să picure mireasma care Se află-ntre-ale ei hotare!” „Pe-al meu iubit, l-aștept să vină Și să pătrundă în grădină; Din roadele, în ea aflate, Să guste el, pe săturate!”