Song of Solomon 1
1 Din negurile de uitare, Prin vremi răzbate o cântare, Spre inimile tuturor. „Cântare a cântărilor” – Acel care-a alcătuit-o – În vremea veche, a numit-o. E Solomon acela care A întocmit astă cântare.
2 „Sărute-mă, iubitul meu, Cu sărutarea lui, mereu! Pentru că dezmierdarea lui Întrece gustul vinului.
3 Simt mirodeniile tale Cum răspândesc, în a mea cale, Mirosul ce mi-e cunoscut Și cari e-atâta de plăcut. Numele tău e-o minunată Mireasmă, care-a fost vărsată. De-aceea fetele, știu bine Că, te iubesc mereu pe tine!
4 Ia-mă cu tine! Să plecăm! Haidem acum, să alergăm! În camerele din palat, Mă duce al meu împărat… Acolo, noi, eu știu prea bine Că, ne vom bucura, de tine. Vom lăuda, fără-ncetare, Neprețuita-ți dezmierdare, Mai mult decât e lăudat Vinul ce-l bem! Am cugetat Cum că pe drept tu ești iubit.
5 Sunt neagră, însă negreșit, Frumoasă sunt – fiice pe care Ierusalimul meu le are – Asemeni corturilor lui Cari sunt ale Chedarului, Ca și covoarele pe care Măritul Solomon le are.
6 De soare, eu am fost privită. De-aceea, pielea mi-e-negrită, Căci arsă, de privirea lui, Îmi este pielea trupului. Atunci, ai mamei mele fii S-au mâniat și-apoi, în vii, Drept păzitoare m-au adus. Acolo însă când m-au pus, Eu, via mea – via din care Izvoare frumusețea-mi are – Nu am voit să o păzesc.
7 Pe tine, pe cari te iubesc Atât de mult, te întreb eu: „Unde-ți paști oile mereu, Și unde oare te oprești Când e-n amiaz’, să te-odihnești?”
8 „Tu care ești în ochii mei, Cea mai frumoasă din femei, Dacă acest lucru nu-l știi, Să ieși afară și să vii, Apoi, pe urma oilor; Iar lângă-ale păstorilor Colibe-n șesurile verzi, Du-ți la pășune ai tăi iezi.
9 Cu iapa ‘ceea minunată Care fusese înhămată La carul maiestos pe care Măritul Faraon îl are, Am să te-aseamăn eu, pe tine, Căci tu așa ești pentru mine, O, scumpă, a inimii mele,
10 Privesc obrajii feței tele Înconjurați de lănțișoare Pe cari mândrul tău gât le are Și nu mă satur să privesc, Cât de frumoasă, te găsesc. Cât de frumos e gâtul tău Cari poartă, împrejurul său, Șireaguri de mărgăritar.
11 Din aur, noi vom face dar, Lănțuguri, cu argint stropite, Cari ție-ți vor fi dăruite.”
12 „Când împăratul stă la masă, În jurul său, în a lui casă, Își răspândește nardul meu A lui mireasmă, tot mereu.
13 Cel cari îmi este prea iubit, E un mănunchi de mir, primit, Cari între sâni mi se-odihnește.
14 El, pentru mine, se vădește Un strugure ieșit din viță – Un strugure de măliniță – Asemenea celui pe care Doar valea En-Ghedi îl are.”
15 „Iubita mea, nu te privești? Te uită ce frumoasă ești! Îți sunt a ochilor bobițe, Ca ochii unei porumbițe.”
16 „Frumos ești, prea iubitul meu! Cât de plăcut ești tu, mereu! Iată verdeața, așternut, Pentru-al nost’ pat, s-a prefăcut.”
17 „Cedrii sunt grinzile pe care A noastră casă-acum le are, Iar chiparoșii – drept podele – În ea, ajuns-au pardosele.”