1„După aceea, m-am uitat, Și-o ușă-n cer, am observat, Atuncea că mi s-a deschis, Iar glasul – cel dintâi – mi-a zis: „Urcă! Aicea tu vei sta, Pentru că vreau a-ți arăta Nenumărate lucruri care, În viitor doar, va apare!” Ca și o trâmbiță părea Glasul acela, ce-mi vorbea.
2Numaidecât, am fost răpit, De Duhul, și m-am pomenit, În cer, unde-am văzut să fie Un mare scaun de domnie, Pe care, Cineva a stat.
3Acela care-i așezat, Pe scaun – la înfățișare – Iaspis și sardiu mi se pare. Un curcubeu înconjura Scaunul Său, care era Asemenea smaraldului, Verde fiind culoarea lui.
4În jurul jilțului cel mare – La o anume depărtare – Mai multe scaune erau, Care, un cerc, alcătuiau. Cum mi s-a dat de-nțeles mie, Erau tot jilțuri de domnie, Și douăzeci și patru-s ele. Apoi, pe scaunele-acele, Câte-un bătrân s-a așezat, Și-n felu-acesta am aflat Că douăzeci și patru-s ei. Pe cap, purtau bătrâni-acei, Cununi de aur. Straiul lor Era de-un alb strălucitor.
5Din jilțul de domnie, mare, Se auzeau, fără-ncetare, Tunete, glasuri, și țâșneau Fulgere care străluceau. În față-ntr-un anume loc, Se aflau șapte lămpi de foc, Care, cu flacără, ardeau. Aceste lămpi întruchipau Acele șapte Duhuri care, Al nostru Dumnezeu le are.
6În fața lui, jilțul avea O-ntindere, care părea De sticlă, la înfățișare, Și semăna mult, cu o mare Ce, din cristal, părea să fie. În mijloc, jilțul de domnie – Și împrejurul său – avea Patru făpturi vii. Se vedea, Cum că făpturile acele, Ochi, o mulțime-aveau, pe ele, Încât, puteau privi apoi, Și înainte și-napoi.
7Prima făptură aducea, Cu-n leu. A doua, îmi părea Ca un vițel, la-nfățișare. A treia, ca un om apare, Iar cea de-a patra, bunăoară, Părea un vultur care zboară.
8Șase aripe se aflau, Pe o făptură, și aveau – Ochi, împrejur – nenumărați. Aceștia fost-au așezați Și înăuntru și afară, În timp ce unii se aflară Puși înainte, iar apoi, Alții erau puși înapoi. Noapte și zi, fără-ncetare, Făpturile strigat-au tare: „E Sfânt, e Sfânt, e Sfânt, mereu, Și-Atotputernic, Dumnezeu, Cel ce era, Cel care este, Cel care vine!” Când aceste
9Făpturi vii slavă-I înălțau Și mulțumiri îi aduceau, Cu cinste, după cum se cade, Celui care pe scaun șade – Căci El este nemuritor, Domnind în vecii vecilor –
10Bătrâni-n jurul Său aflați – Cei care fost-au arătați Că douăzeci și patru sânt – Cădeau cu fața la pământ Și se-nchinau la Acel care E viu, în veci, fără-ncetare. Cununile și le luau Și-n fața Lui, le aruncau,
11Zicând: „Al nostru Dumnezeu E vrednic de-a primi, mereu, Slavă, putere, cinste mare. Tu Doamne, ești Acela care, Pe toate – de la început – Prin a Ta voie, le-ai făcut. Totul, după a Ta dorință, Ajuns-a de-a luat ființă!”