Revelation 14
1 „Apoi, când iarăși m-am uitat, Văzut-am Mielul, așezat, Pe muntele Sionului. El adunase-n jurul Lui, Atunci, o sută patruzeci Și patru mii de oameni. Deci, Aceștia toți, pe frunți, purtau Numele Lui și mai aveau, De-asemeni, Numele Celui Cari Îi e Tată, Mielului.
2 Un glas, atunci, am auzit, Care, din cer, era venit. Era ca vuietul pe care Îl face doar o apă mare, Sau tunetul ce-a bubuit. Glasul pe cari l-am auzit, Era al celor ce cântau Cu alăuta. Ei ședeau
3 La jilțul de domnie, care, Patru făpturi, în față, are, Și, de bătrâni, e-nconjurat. Nimeni apoi, n-a învățat, Acea cântare minunată Care a fost, atunci, cântată, Afară doar de cei ce sânt Răscumpărați, de pe pământ Și sunt o sută patruzeci Și patru mii de oameni. Deci, Aceștia doar, au învățat, Cântarea care s-a cântat.
4 Cât despre oamenii acei, Verguri, se știe că sunt ei, Pentru că nu s-au întinat, Căci, cu femei, nu s-au culcat. Aceștia-L vor urma, pe Miel, Mergând oriunde merge El, Fiindcă ei au fost luați, Din lume, și răscumpărați, Drept cel dintâi rod, pentru Miel Și pentru Dumnezeu, la fel.
5 În gura lor, nu s-au găsit Minciuni și astfel, s-au vădit Că, fără vină, sunt, mereu, La scaunul lui Dumnezeu.
6 Un alt înger, am observat Că, peste ceruri, a zburat, Cu Evanghelia cea cerească Și veșnică, să o vestească Locuitorilor ce sânt Pe fața-ntregului pământ, De orice neam aveau să fie, Limbă, norod, sau seminție.
7 Îngeru-acela a strigat, Tare, zicând: „Neîncetat, Teamă s-aveți, de Dumnezeu, Și să-I dați slavă, tot mereu, Căci ceasul judecății Lui, Acuma a sosit! Celui, Care-a făcut cer și pământ, Mare și ape câte sânt, Să vă-nchinați, necontenit!”
8 Apoi, alt înger a venit – Al doilea – și a cuvântat: „Iată, acuma a picat Cetatea Babilon, cea care A adăpat pe fiecare, Din neamurile care sânt Pe fața-ntregului pământ, Cu vinul ei – vinul mâniei Și-asemenea, și al curviei!”
9 Apoi, alt înger a venit – Al treilea – și-astfel a vorbit: „Dacă se-nchină cineva, Fiarei, icoanei ei, cumva, Sau dacă semnul, se vădește, Pe braț ori frunte, că-l primește,
10 Va bea vinul mâniei, care, Al nostru Dumnezeu îl are. Vinul acesta-i va fi dat Să-l beie, neamestecat – În cupa Sa, pentru mânie – Și chinuit are să fie, În flacăra unui foc mare Și în pucioasa arzătoare, Aflate-n fața Mielului Și-a sfinților îngeri, ai Lui.
11 Iar focul chinurilor lor Se suie-n vecii vecilor, În sus, spre ceruri. Niciodat’, Aceia ce s-au închinat Fiarei, icoanei ce-o avea, Și au primit de-asemenea – Pe braț sau frunte – semnul care, Numele ei numai îl are, Noaptea nu vor avea odihnă, Iar ziua nu vor găsi tihnă.
12 Aici este răbdarea lor, Adică cea a sfinților Aceia cari păzesc, mereu, Poruncile lui Dumnezeu Și-apoi, credința, lui Iisus.”
13 Din cer, apoi, alt glas a spus: „Scrie, așa cum îți voi zice: De morți, acum, va fi ferice – De morții care, negreșit, Numai în Domnul, au pierit!” „Aceștia odihni-se-vor De toată osteneala lor, Pentru că ceea ce lucrează – Ale lor fapte – îi urmează” – Ne spune Duhul, lămurit.
14 Apoi, în jur, iar am privit Și, un nor alb, s-a arătat, Pe care cineva a stat. Cel de pe coama norului Părea un fiu al omului. Pe cap, cunună, el avea – Din aur – iar în mâini ținea O secere deosebită, Ce era bine ascuțită.
15 Atunci, din Templu, a ieșit Un alt înger. El a venit Și, cu glas tare, a strigat La Cel care, pe nor, a stat. „Tu, secera, să-ți pregătești Și, secerișul, să-l pornești, Căci copt, pământul s-a vădit, Iar ceasul seceri-a sosit.”
16 Atunci, Cel ce pe nor ședea Și, secera, în mâini, ținea, Spre lume-ndat’, a aruncat-o Și holda ei a secerat-o.
17 Din Templul care s-a aflat În ceruri, s-a mai arătat Un înger care a venit, Cu un cosor, bine-ascuțit.
18 Un altu-apoi, a apărut, Care, putere, a avut, Asupra focului. Astfel, Chiar din altar a ieșit el Și a strigat, către cel care Avea cosorul, cu glas tare: „Iată că via a rodit! Pune-ți cosorul ascuțit, Să strângă strugurii ce sânt În viile de pe pământ, Căci ei sunt copți, cu-adevărat.”
19 Îngeru-atunci a aruncat, Spre lume, cu cosorul lui, Strângând via pământului. Sfârșind culesul, a luat, Toți strugurii și i-a lăsat Să cadă-n teascu-acela mare, În care, Dumnezeu Își are, Mânia Lui. Eu am văzut
20 Că teascul ce a fost umplut Cu strugurii, a fost luat Și cu picioarele călcat Apoi, afară din cetate. Valuri de sânge, revărsate Au fost, din el, și s-au întins, Încât o-ntindere-au cuprins; O mie șasesute-avea, De stadii dar, întinderea. Sângele ce s-a revărsat, Mare, apoi, s-a ridicat Încât ajuns-a-ncetișor, Pân’ la zăbala cailor.”