1Scapă-mă, Dumnezeul meu, De oamenii cei răi, mereu! De-asupritori, să mă păzești,
2Căci lucruri rele doar găsești, În a lor inimă și-apoi, Mereu atâță la război!
3E ascuțită limba lor, Precum e cea a șerpilor. Otravă de năpârcă, iată, Au ei pe buze, adunată.
4Păzește Doamne robul Tău, De mâinile omului rău! Doamne, ferește-mă de cei Ce sunt asupritori, căci ei, Să mă doboare, se gândesc!
5Niște-ngâmfați mă urmăresc: Curse și lațuri îmi întind, În care vor ca să mă prind. De-a lungul drumurilor mele, Oameni-acei întind rețele Și-mi pun capcane, ne-ncetat.
6Dar către Domnul am strigat: „Doamne, Tu Îmi ești Dumnezeu! Ascultă, Doamne, glasul meu! Ascultă ruga mea, fierbinte!
7Doamne, Te rog să iei aminte, Căci Tu îmi ești, în clipe grele, Tăria mântuirii mele! În ziua luptei, tot mereu, Doar Tu acoperi, capul meu.”
8Nu împlini gândul pe care, Doamne, omul cel rău îl are! Al său plan să nu izbutească, Să nu poată să se fălească!
9Peste cei care mă-nconjor, Cadă nelegiuirea lor!
10Cărbuni aprinși să-i pârjolească Și focul să îi nimicească! Fie-n adâncuri ca să pice Și-apoi să nu se mai ridice!
11Aceia cari mincinoși sânt, Nu au tărie pe pământ. Supus nenorocirilor, E cel care-i asupritor. Doar de necazuri, parte are, Și ele-l duc către pierzare.
12Eu știu că Domnul Dumnezeu Face dreptate, tot mereu, Celui care-i obijduit, Precum și celui ce-i lipsit.
13Numele Tău, neîncetat, Are să fie lăudat De toți cei care sunt vădiți Oameni a fi, neprihăniți, Căci oamenii acești vor sta, Necontenit, în fața Ta.