1Are cuvântul Lemuiel – Tot împărat a fost și el. Cuvintele care le spune Sunt pline de înțelepciune. El, de copil, le-a căpătat, Când mama sa l-a învățat.
2„Ce vrei să-ți spun, fiule, eu? Ce vrei să știi tu, rod al meu? Rod, jurământului făcut, Ce vrei să-ți fac de cunoscut?
3Vlaga, n-o da femeilor Și dezmierdările celor Care îi pierd pe împărați!
4Celor ce sunt încoronați, Nu li se cade vin să bea; Nici voievodul să nu vrea, Mereu, doar băutură tare,
5Ca nu cumva bând, în uitare Să lase legea, și-amețit, Să-l calce pe nenorocit Și peste dreptul tuturor Celor ce fac al său popor.
6Dați băuturi tari, celui care Piere, iar vin celui ce-și are Sufletul greu și întristat,
7Căci bând, el își va fi uitat De sărăcie și de toate Necazurile-n cari se zbate.
8Deschide-ți gura, ne-ncetat, Pentru cel mut și apăsat, Și pentru pricina celor Ce-s părăsiți, în greul lor!
9Deschide-ți gura: cu dreptate Să judeci și să le faci toate; Să-l aperi pe nenorocit Și pe cel care e lipsit.
10De cine poate fi găsită, Oare, femeia cea cinstită? Ea are-un preț cu mult mai mare, Decât orice mărgăritare.
11Bărbatul se încrede-n ea Și mari venituri va avea.
12Nicicând nu îi va face rău, Ci bine doar, soțului său.
13Lână și in, ea dobândește Și cu mâini harnice muncește.
14Corabie de marfă-i ea: Din depărtări, pâinea își ia.
15Noaptea încă mai stăpânește, Dar ea, din somn, se și trezește: Își pune lucrul ei la cale Și dă mâncare casei sale.
16La un ogor ea se gândește, Și merge de îl târguiește. Din rodul ce-l va dobândi Din muncă, vie va sădi.
17Își strânge brâul voinicește, Și brațele și le-oțelește.
18Vede că munca-i merge bine. Lumina-aprinsă noaptea-și ține.
19Are să-și ieie furca-n mână, Iar fusu-n degete-o să-l țână.
20Ajută pe nenorocit Și-l miluiește pe lipsit.
21Ea nu se teme de zăpadă – Oricât de multă o să cadă – Căci a muncit până târziu Și numai în cărămiziu Îi este casa îmbrăcată. Să-i facă față, o să poată, Zăpezii și teamă nu are Oricât se va vădi de mare.
22Să-și țeasă-nvelitori, îi place; Din in și purpură, își face Haine, căci lucru-i e plăcut.
23Bărbatul ei bine-i văzut Dacă la poartă a ieșit Și cu bătrânii a vorbit.
24Cămăși face, și cingători Și vinde-apoi, la negustori.
25Ea se îmbracă cu tărie, Și slava să și-o poarte știe. Are, mereu, belșug de pâine Și râde de ziua de mâine.
26Înțelepciune răspândește În jur, atuncea când vorbește. Învățături plăcute are Pe limbă, pentru fiecare.
27Veghează-asupra casei sale, Cum își veghează a sa cale; Muncește, după legea firii, Și nu vrea pâinea lenevirii.
28Copiii ei, când se trezesc, Drept fericită, o numesc; De-asemenea, și-al ei soț când Se scoală-o laudă, zicând:
29„Sunt multe fete care au Purtări cinstite, dar nu stau Cu tine-n rând: li-e peste poate! Pentru că tu le-ntreci pe toate!”
30E dezmierdarea-nșelătoare, Iar frumusețea-i trecătoare; Însă femeia cari, mereu, Teamă-a avut de Dumnezeu, Vrednică-i de-a fi lăudată.
31Dați-i răsplata meritată! Dați-i roadele muncii ei, Iar faptele-acelei femei, Într-una, lăudate fie La porți, cetatea să o știe!”