1Moise-i chemă pe-aceia cari, În Israel, erau mai mari Și conduceau acel popor, Ca șefi ai semințiilor. Moise, cuvântul, a luat Și-n acest fel, a cuvântat:
2„Atunci când întâmpla-se-va Că o să-I facă cineva, O juruință, Domnului, Să-și împlinească-n fața Lui, Cuvântul pe cari l-a rostit, Tot ceea ce-a făgăduit.”
3„În cazu-n care, o femeie, O hotărâre, o să ieie, În tinerețe – când aflată, În casă e, la al ei tată – Făcând după a ei voință, Lui Dumnezeu, o juruință –
4Și dacă tatăl va avea Știre, de ce va face ea, Și nu i se împotrivește Atunci când află ce dorește – Făgăduința ei, rostită Prin juruință, e primită.
5Dar dacă tatăl nu voiește S-o lase, ci se-mpotrivește Și nu aprobă vrerea ei, Atuncea, acelei femei, Nu îi va fi-n seamă luat, Cuvântul care și l-a dat; Iar Dumnezeu nu o să-i țină, Astfel, în seamă, nici o vină, Ci ea are a fi iertată, Pentru că nu a fost lăsată Să-și țină a sa juruință, Prin a tatălui ei voință.
6Atunci când fi-va măritată, Dacă este, cumva, legată De un cuvânt ce l-a rostit,
7Iar soțul ei a auzit De faptul că ea s-a legat Și nu i-a spus – când a aflat – Nimic, de juruința ei, Cuvintele-acelei femei Sunt în picioare și-mplinit Trebuie, ce-a făgăduit.
8Dar dacă soțul nu voiește S-o lase, ci se-mpotrivește Să-și țină jurământul ei, Atuncea, acelei femei, Nu îi va fi-n seamă luat Cuvântul care și l-a dat; Iar Dumnezeu nu o să-i țină, Astfel, în seamă, nici o vină, Ci ea are a fi iertată De vorba ce-o ținea legată.
9Atunci când, prin a ei voință, Are a face-o juruință O văduvă sau, negreșit, Aceea cari s-a despărțit De al ei soț, voința ei – Cuvântul acelei femei – E în picioare și-mplinit Trebuie, ce-a făgăduit.
10Când o femeie va avea O hotărâre ca să ia, Fiind încă în casa lui – Adică-n casa soțului –
11Iar el, când află, nu îi spune Nimic – deci nu i se opune – Atuncea, juruința ei – Cuvântul acelei femei – E în picioare și-mplinit Trebuie, ce-a făgăduit.
12Dar dacă soțul nu voiește S-o lase, ci se-mpotrivește Să-și țină juruința ei, Atuncea, acelei femei, Nu îi va fi-n seamă luat Cuvântul care și l-a dat; Iar Dumnezeu nu o să-i țină, Astfel, în seamă, nici o vină, Ci ea are a fi iertată, De vorba ce-o ținea legată. Cuvântul ei nu-i prețuit, Căci soțul i s-a-mpotrivit.
13Bărbatul ei, după voință, Poate-ntări o juruință Sau dimpotrivă – de nu-i place – E-ndreptățit a i-o desface.
14Dar dacă nu se-mpotrivește Atuncea când, veste, primește De-al ei cuvânt, a întărit Ceea ce-a fost făgăduit De soața lui. Dar dacă el,
15Se-mpotrivește-n chip și fel – Nu-n ziua-n care a știut De ceea ce ea a făcut, Ci mai târziu – e vinovat Atuncea, pentru-al ei păcat. Femeia nu va fi de vină Că n-a putut vorba să-și țină.”
16Legile-acestea i-au fost date, Lui Moise și au fost lăsate, De Dumnezeu. Astfel, prin ele – Prin toate legile acele – Moise a căpătat putere Să intervină – când se cere – Între femeie și bărbat – Când o familie s-a format – Sau între fiică și-al ei tată, Când încă e la el, aflată.