Numbers 14— BIV2014

¹Atunci, întreaga adunare A început să strige tare, Și-n acea noapte-nspăimântat, A plâns poporul, ne-ncetat.

²Apoi, la Moise, a venit – Și la Aron – și a cârtit În urmă, împotriva lor. Iată ce-a zis acel popor: „Oare de ce n-om fi pierit Când, în Egipt, am locuit? De ce să nu fi murit noi, Chiar în acest pustiu apoi?

³De ce ne duce Domnul, oare, Acum, în astă țară-n care, Uciși de sabie, să fim? Iar după ce o să pierim, Nevestele și-ai noștri prunci, De jaf vreți să ajungă-atunci? Nu e mai bine, pentru noi, Să ne întoarcem înapoi, În al Egiptului ținut, Care ne este cunoscut?”

⁴Ei, între ei, s-au sfătuit Și-apoi, în urmă, au vorbit: „O căpetenie acum, Să ne alegem și la drum, Către Egipt, să ne pornim, De vrem să supraviețuim.”

⁵Moise și-Aron, când i-au văzut Și-au auzit, au și căzut Cu fața la pământ îndată, ‘Naintea gloatei adunată.

⁶Doi, dintre cei ce iscodiră Țara, în față-atunci, ieșiră: Iosua, unul se numea Și, tată pe, Nun îl avea, Iar celălalt, Caleb e, iată, Și pe Iefune-l are tată. Când aste lucruri le-au văzut, Furioși, ei, straiele, și-au rupt

⁷Și au vorbit, în acest fel, Copiilor lui Israel: „Țara, pe care am văzut-o, Pe care noi am străbătut-o S-o iscodim, e minunată Și este bună. De se-arată

⁸Că Domnu-I binevoitor, Atunci acest întreg popor, În țara ‘ceea, va putea Să intre-apoi, și va vedea Că laptele și mierea sânt, Într-adevăr, pe-al ei pământ.

⁹Voi dar, să nu vă răzvrătiți În contra Domnului. Să știți Că nu trebuie a vă teme, Căci Dumnezeu, în orice vreme, Este alăturea de noi Și-astfel, îi vom mânca apoi, Pe cei ce-n țară locuiesc. Ei, nici un sprijin, nu primesc, Însă cu noi e Dumnezeu Cari ne va însoți mereu. Să nu se teamă Israel, Vreodată, de poporu-acel!”

¹⁰Atunci, întreaga adunare A căutat să îi omoare, Cu pietre, dar n-a apucat, Căci peste cort, s-a arătat, Îndată, slava Domnului. Privirile poporului, Înmărmurite au văzut Când acest fapt s-a petrecut.

¹¹Domnul, lui Moise, i-a vorbit: „Cât voi mai fi nesocotit De-acest popor, te-ntreb, pe tine?! Cât nu va crede el, în Mine, Deși minuni mari a văzut, Că-n al său mijloc, am făcut?

¹²Acum iată, am să-l lovesc Cu ciumă și-am să-l nimicesc! Moise, tu însă, ai scăpare, Și te voi face un neam mare Și mai puternic decât el – Decât poporul Israel!”

¹³Moise Îi zise Domnului: „Toți oamenii Egiptului – Aceia din a căror țară, Pe Israel l-ai scos afară, Prin brațul Tău neînfricat – Ce ai făcut, vor fi aflat,

¹⁴Și au să spună tuturor, Ce a pățit acest popor. Ei, Doamne, știu cum că Tu ești Cu-acest popor – că Te găsești În mijlocul poporului – Și că Tu Te-ai arătat lui, În chip văzut de toți, mereu. Ei știu că al lui Dumnezeu Nor, peste el, s-a așezat, Și știu că Tu l-ai îndrumat, Mergând chiar Tu, în stâlp de nor, În fața-ntregului popor, Iar noaptea, printr-un stâlp de foc, Ai însemnat Tu, al Tău loc.

¹⁵Deci dacă Tu – precum dorești – Pe-acest popor îl nimicești, Atuncea orișice neam care, De Tine auzit-a, are Să zică-ndată: „Dumnezeu

¹⁶N-avea putere. I-a fost greu Să-i ducă-așa precum a zis, În țara-n care le-a promis Că îi va duce. Dar acum, Iată, i-a omorât pe drum. Nu a putut, vorba, să-Și ție, Și i-a ucis deci, în pustie!”

¹⁷Arată-Ți Doamne – dacă vrei – Puterea, în mărimea ei, Precum ai spus – adu-Ți aminte – Când ai rostit aste cuvinte:

¹⁸„Domnul, așa precum se știe, Mereu, încet e, la mânie Și-n bunătate e bogat. Întotdeauna a iertat Fărădelegi și răzvrătire. Dar Domnului nu-I șade-n fire Să-l țină pe cel vinovat Ca și cum e nevinovat; Ci ne-ncetat El pedepsește Fărădelegea, căci plătește Păcatele părinților Până-n al treilea neam al lor, Și până în al patrulea, În fii care-i vor avea.

¹⁹Fărădelegea arătată De-acest popor, de astă dată – Doamne – Te rog a o ierta, După marea-ndurare-a Ta, Așa precum Tu ai iertat De-atunci chiar, de când au plecat Din al Egiptului ținut Și pân’ aici, tot ce-a făcut.”

²⁰Domnul, lui Moise, i-a vorbit Și i-a răspuns: „Cum ai dorit, Așa voi face: îl iert iar, Pe tot poporu-acesta. Dar,

²¹Pe cât e de adevărat Că Eu sunt viu neîncetat Iar slava Domnului Cel Sfânt Va umple-ntreg acest pământ,

²²Atât este de-adevărat Că toți cei care s-au uitat La slava Mea și au văzut Minunile ce le-am făcut – Și în Egipt și în pustie – Și-apoi au cutezat să vie, La Mine, și M-au ispitit De zece ori și n-au voit Ca să asculte glasul Meu –

²³Deci toți aceia – îți spun Eu, Că n-au să vadă țara lor, Pe care Eu, părinților, Jurat-am că le-o dăruiesc. Toți cei ce Mă nesocotesc, Nu vor putea să intre-n ea, Nicicând, și nu o vor vedea.

²⁴Pe robul Meu – Caleb numit – Pentru că fost-a-nsuflețit De un alt duh și a urmat Calea ce Eu i-am arătat, Îl las, în țară, să pășească Și-i las pe-ai săi s-o stăpânească.

²⁵Aicea stau Amaleciții Și-asemenea și Canaaniții – Ei locuiesc în astă vale. De-aceea, am găsit cu cale, Ca mâine dimineață-apoi, Să vă întoarceți înapoi, Către pustiu, pe drumul care – Așa cum știți – iese la mare, Cari Roșie este chemată.”

²⁶Domnul le-a mai vorbit odată Lui Moise și Aron, zicând,

²⁷Plin de mânie: „Până când Mai las, această adunare, De a cârti, fără-ncetare, În contra Mea?! I-am auzit Pe toți cei care au cârtit, În contra Mea, din ăst popor. Rea este adunarea lor!

²⁸Tu să le spui: „Pe viața Mea!” – Domnul a zis – „Că veți avea Parte, de tot ce ați vorbit, Căci vă voi face, negreșit, Întocmai cum ați gândit voi Că se va întâmpla apoi, Petru că tot ce ați vorbit, Urechea Mea a auzit!

²⁹Doar trupuri moarte au să fie Împrăștiate, în pustie, Pentru că-n ea o să pieriți. De-asemenea, voiesc să știți Că voi, cu toți, aceia care Cuprinși ați fost în numărare – De la ani douăzeci în sus, Exact așa precum am spus – Și ați cârtit în contra Mea,

³⁰Cu nici un chip, nu veți putea Intra, în țara minunată, Pe care, am jurat, odată, Că Eu am să vi-o dăruiesc. Cei care-n țară doar pășesc, Sunt numai doi: Caleb cari, iată, Îl are, pe Iefune, tată, Și Iosua, acela care – Cum știți – pe Nun, tată, îl are.

³¹Pe-ai voștri fii, însă apoi, Pe-aceia despre care voi, „De jaf” ați spus că au să fie, Eu îi voi face ca să vie În țara ce v-am dăruit-o, Pe care ați nesocotit-o.

³²Cât de spre voi, iată, să știți Că în pustie-o să pieriți. Doar trupuri moarte au să fie Împrăștiate în pustie.

³³Ani patruzeci, de-acum ‘nainte, Copiii voștri – țineți minte – Vor rătăci doar în pustie, Până plătite au să fie Păcatele ce le-ați făcut, Până când voi veți fi căzut Morți în pustie, negreșit.

³⁴Deci dacă voi ați iscodit Țara ce vă fusese dată, În patruzeci de zile, iată Că patruzeci de ani de-acum, Purta-veți, pe-al pustiei drum, Pedeapsa pentru-al vost’ păcat; Pentru o zi, un an v-am dat Și astfel, veți simți apoi, Că Mi-am tras mâna de pe voi.

³⁵Iată, Eu, Domnul, am vorbit! Cu-adevărat, va fi-mplinit Tot ce am spus. Să fiți pe pace, Pentru că Eu, Domnul, voi face – Acestei rele adunări – Tot ce am zis, fără scăpări.”

³⁶Bărbații care-au iscodit Țara și care au venit Din cercetare înapoi Și-au înnegrit-o mai apoi, Făcând poporul Domnului Ca să cârtească-n contra Lui,

³⁷De-o moarte crâncenă loviți Au fost îndată, pedepsiți Fiind, pentru păcatul lor, În fața-ntregului popor.

³⁸Dintre cei care-au cercetat Țara, atuncea, au scăpat Numai Caleb – acela care, Părinte, pe Iefune-l are – Și Iosua de-asemenea, Care, pe Nun, tată-l avea.

³⁹Moise a spus poporului, Apoi, cuvântul Domnului, Și s-a lăsat o jale mare, Peste întreaga adunare.

⁴⁰În zori, cu toții s-au trezit Și-apoi, pe munte, s-au suit Zicând: „Putem ca să pornim! Gata suntem să ne suim Spre locul de care zicea Domnul, atunci când ne vorbea. Cu toții știm că am greșit, Și știm că am păcătuit.”

⁴¹Moise a zis: „De ce-ncercați, Din nou, acum, să încălcați Porunca Domnului? Să știți, Că nu puteți să izbutiți!

⁴²Nu vă suiți – căci vă spun eu – Cu voi nu este Dumnezeu! Nu vă urcați, căci de-astă dată, Vrăjmașii voștri-au să vă bată.

⁴³În fața voastră-s Canaaniții – Și-asemeni și Amaleciții – Și va pieri acest popor, Tăiat de săbiile lor. Prin tot ceea ce ați făcut, Să știți că doar v-ați abătut Voi, de la Domnul și, firește, Acuma, El nu vă-nsoțește.”

⁴⁴Poporul s-a-ndărătnicit Și-apoi, pe munte, s-a suit; Însă chivotul Domnului – Chivotul mărturiei Lui – Și Moise nu au părăsit Tabăra, când ei au pornit.

⁴⁵Atunci, din munte, Canaaniții Au coborât cu-Amaleciții: Cu săbiile, i-au lovit Și pân’ la Horma, i-au gonit.