1Cuvântul cel venit de sus, Al Domnului, care-a fost spus Lui Mica – cel ce se vădea Că de la Moreșet venea – Pe vremea-n care, împărați, Iotam și-Ahaz fost-au aflați În Iuda, și-apoi Ezechia Luă – în urma lor – domnia, Iar prorocia se vădește Că spre Ierusalim țintește Și spre Samaria apoi.
2Popoarelor, ascultați voi! S-asculte și acest pământ, Cu toate câte pe el sânt! Acela care, tot mereu, E Domn, precum și Dumnezeu – Și șade-n Templul Său cel sfânt – Martor să fie, pe pământ, În contra voastră, negreșit!
3Iată că Domnul a ieșit, Acum, din locuința Lui Și din înaltul cerului, El se pogoară pe pământ, Iar pe-nălțimile ce sânt Pe a lui față, El pășește!
4Sub El, muntele se topește, În timp ce văile se crapă Și curg la fel ca și o apă, Fiind precum ceara topită Care de foc e încălzită.
5Pricina ăstor lucruri toate, Sunt nesfârșitele păcate Pe cari le are Israel Și făr’delegile – la fel – Făcute pe acest pământ, De cei care din Iuda sânt. Dar ce nelegiuire are Neamul ieșit din Iacov, oare? Nu e, cumva, Samaria? Nelegiuirea, nu e ea? Și nu-i Ierusalimul, oare, Păcatul pe cari Iuda-l are?…
6„De-aceea, iată ce voi face: Samaria o voi preface Într-un morman de pietre mari, Pe câmp aflate, un loc cari Are să fie potrivit Pentru al viilor sădit. Pietrele-n vale-i prăvălesc Și temelia-i dezgolesc,
7Iar chipurile ei cioplite, Cu toate, fi-vor nimicite. Plățile care le-a primit – Și cari, de curvă, s-au vădit – Am să le nimicesc, pe loc, Căci am ca să le ard în foc, Cu idolii cari – negreșit – Din astă plată s-au plătit. Din plăți de curvă-au fost făcuți, De-aceea fi-vor prefăcuți În plăți de curvă, negreșit…”
8De-aceea plâng necontenit, Bocesc și umblu dezbrăcat, Desculț, strigând încrâncenat, Asemenea șacalului Și gem, asemeni struțului.
9Căci rana care o cuprinde E fără leac și se întinde Spre a lui Iuda țară, unde, Pân’ la poporul Meu pătrunde, Adică pân’ la poarta lui Și a Ierusalimului.
10În Gat, ăst lucru nu-l spuneți Și nici în Aco nu plângeți La Bet-Leafra să plecați Și în țărână vă culcați.
11Locuitoareo din Șafir Umblă pe al cărării fir; Treci cu rușinea dezvelită; Pășește dar, descoperită. Locuitoarea cea pe care Ținutul din Țanan o are, Să iasă, nu mai îndrăznește, Iar jalea care se vădește Că bântuie în Bet-Hațel, Vă-mpiedică-a veni la el.
12Locuitoarea cea pe care Ținutul din Marot o are Cuprinsă e de-un tremurat, Căci fericirea i-a zburat Și parte de nenorocire Are, în loc de fericire. Nenorocirea ce-o lovește, Din partea Domnului sosește Și-atinge-apoi mânia Lui, Poarta Ierusalimului.
13Caii cei iuți, ți-i adă, iar – În urmă – să-i înhami la car, Tu, cea care te dovedești Că în Lachis hălăduiești. Află că tu te-ai arătat O pricină pentru păcat. Ești prima pricină pe care Fiica Sionului o are. În tine-au fost, în acest fel, Păcatele lui Israel.
14De-aceea, iată ce pățești: Află că tu te despărțești De Moroșet-Gat și că toate Casele, în Aczib, aflate, O amăgire se vădesc Pentru cei care-mpărățesc În Israel. Apoi, cea care
15E din Mareșa, din născare, Un nou stăpân va căpăta. Din Israel se va muta Întreaga slavă. Astfel, ea, În Adulam, are să stea.
16Taieți mândrețea pletelor, Din pricina copiilor Iubiți. Lărgește-ți pleșuvia, Precum un vultur, căci robia, Asupra lor, iată că vine Și îi va depărta de tine!