Luke 9
1 Iisus, la Sine, i-a chemat, Pe ucenici. Puteri le-a dat, De-a scoate duhuri necurate Și boli de a fi vindecate. Ei, doisprezece inși, erau Și, pe Iisus, Îl însoțeau.
2 Când a sfârșit, Domnul Iisus, La ucenicii Săi, le-a spus, Să meargă și, norodului, Împărăția Domnului, Mereu, s-o propovăduiască, În orice loc; să lecuiască, Pe toți bolnavii, le-a mai dat În grijă-atunci când au plecat.
3 „Să nu luați, traistă, la voi, Pâine, sau schimb de haine noi. Nici un toiag să nu luați, Nici bani, la voi, să nu purtați.
4 La casa-n care poposiți, Rămâneți până părăsiți Locul acel. Când, undeva,
5 Nu vă primește cineva, Grabnic, de-acolo, să plecați Și, praful, să îl scuturați, De pe-ncălțări, ca el să-i fie, Acelui loc, de mărturie.”
6 Din sat, în sat, ei au pornit Și, Evanghelia, au vestit. Bolnavii, ce la ei veneau, La vorba lor, se vindecau.
7 Irod, multe, a auzit, Despre ceea ce-a săvârșit Iisus, însă, era mirat, Căci uni-au zis că a-nviat Ioan, din morți; alții ziceau
8 Că a venit Ilie, sau Că vreun proroc care-a trăit În vremuri vechi, a revenit.
9 Irod zicea, în gândul lui: „Dar eu, Botezătorului, I-am tăiat capul, deci, Acel, De care-aud, nu este el! Dar cine ar putea să fie? Cine-ar putea să-mi spună, mie?” Astfel, cădea gândului pradă Și căuta, mereu, să-L vadă.
10 Apostolii au revenit, Toți, la Iisus, și-au povestit Ceea ce li s-a întâmplat, Pe drum, și cum i-au învățat, Pe oameni, precum El le-a spus. Atuncea, i-a luat Iisus, La Sine și s-au îndreptat Înspre Betsaida, de îndat’.
11 Norodu-a mers, pe urma Lui; De-mpărăția Domnului, El a vorbit, tămăduind Pe-oricine fost-a suferind.
12 Cei doisprezece-ntr-un târziu, I-au spus: „Acest loc e pustiu Și iată că s-a înserat. Norodul trebuie lăsat, Să plece. Lasă-l, nu-l mai ține! Să meargă-n satele vecine, Pâine, să-și ia; căci nimeni n-are, Nici o fărâmă, de mâncare.”
13 Iisus le-a zis, atunci: „Nu stați! Ci, de mâncare, să le dați, Chiar voi!” Ei ziseră: „Glumești? Avem cinci pâini doar, și doi pești. Dar dacă vrei, noi ne vom duce, Să cumpărăm, și vom aduce Merinde, pentru toți, să știi.”
14 Erau acolo cam cinci mii De oameni; n-au fost numărați Femei, copii – numai bărbați. Iisus răspunse: „Așa deci. Atunci, în cete de cincizeci, Le spuneți ca să se grupeze, Iar apoi, jos, să se așeze.”
15 Ei au făcut precum le-a spus. Pe toți, să șadă jos, i-au pus.
16 Iisus luă cele cinci pâini Și pești-n ale Sale mâini. Ochii, spre cer, Și-a ridicat, Hrana, a binecuvântat, Dând-o discipolilor Lui, S-o dea, apoi, norodului.
17 Toți cei prezenți s-au săturat, Iar după masă-au ridicat, Douăsprezece coșuri, rase, Cu firmiturile rămase.
18 Odată, când Domnul Iisus – Ca să se roage – era dus Numai cu ucenicii Lui, Departe de-a norodului Învălmășeală, a-ntrebat: „Să-Mi spuneți, oare, n-ați aflat, Ce zice lumea, despre Mine? Știe norodu-acesta, cine Sunt Eu?” „Precum spune poporul,
19 Tu ești Ioan Botezătorul” – Au răspuns ei atunci – „Ilie, Cel care-i așteptat să vie, Spun alții, că ai fi; proroc, Ești, după mulți, din acest loc.”
20 „Voi, însă”, a-ntrebat El, iar, „Voi cine credeți că sunt, dar?” Petru a zis: „Așa cred eu: Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”
21 Iisus, discipolilor Lui, Să nu mai spună, nimănui, Lucrul acest, le-a poruncit.
22 A început și le-a vorbit, Apoi, de viitorul Lui. Le-a spus că Fiul omului Va avea mult de pătimit, Că El va fi tăgăduit De cei bătrâni, de cărturari, Precum și de preoții mari, Că omorât are să fie, Dar, în trei zile, va să-nvie.
23 Iisus, Marele-nvățător, Vorbit-a, astfel, tuturor: „Cel care-i hotărât și vrea Ca să pășească-n urma Mea, Se lepede, atunci, de sine, Să își ia crucea și, pe Mine, Să Mă urmeze! Pentru că,
24 Oricine-i cel ce încearcă Să-și scape viața, va muri! Însă, acel ce va pieri, Din a Mea pricină, acel O s-o câștige, pentru el!
25 Care-i folosul omului – Chiar dacă lumea este-a lui – Dacă o să se prăpădească? La ce o să îi folosească, Atunci, când viața, nu-și păstrează?
26 Acel care se rușinează, De Mine, de cuvântul Meu, Asculte dar, ce îi spun Eu: La fel, și Fiul omului, Când va veni în slava Lui – A Tatălui și-a sfinților – Și El, de acel muritor, Are ca să se rușineze. Iată, v-am spus, ce-o să urmeze.
27 Adevărat vă spun, căci cei Ce sunt aici, mulți dintre ei, Al morții gust, n-au să-l simțească, Până când nu au să zărească, A Domnului Împărăție, Care e gata ca să vie.”
28 Cam după opt zile, Iisus – Spre-a Se ruga – în munți, S-a dus. Cei trei, care Îl însoțeau, Petru, Ioan, Iacov erau.
29 În vremea-n care S-a rugat, Înfățișarea-I s-a schimbat, Iar hainele I s-au albit Și cu putere-au strălucit.
30 Cu El, atunci, și doi bărbați Se-aflau, pe iarbă așezați. Ei erau Moise și Ilie,
31 Și-I spuseră cum va să fie Al Său sfârșit, pierzându-Și slava, Când, la Ierusalim, pleca-va.
32 Petru și cei ce-L însoțeau, Din greu, cu somnul, se luptau. Însă, atunci, când s-au trezit Iar ochii li s-au limpezit, Văzură slava Domnului Și, pe cei doi, în jurul Lui.
33 Ei, chiar atuncea, de Iisus, Se despărțeau, când Petru-a spus: „Învățătorule, e bine Să fim aici. Eu, pentru Tine – Și pentru Moise și Ilie – Fac, adăpost ca să vă fie, Câte-o colibă. Ți-ar plăcea?”
34 Când Petru, încă, mai vorbea, Un nor, din slavă, a venit, Cu umbra i-a acoperit Și-un glas s-a auzit, din nor, Înspăimântând, pe muritor:
35 „El Îmi e Fiul Preaiubit! În El, plăcerea, Mi-am găsit, Iar voi, de El, să ascultați Și, întru totul, să-L urmați!”
36 Tăcuta-n urmă acel glas, Iar Domnul, singur, a rămas. Cei trei discipoli ce-au privit Scena, nimic n-au povestit, Despre ciudata întâmplare, Atunci, și-n ziua următoare.
37 Din munte, s-au înapoiat, A doua zi. I-au așteptat Norodul, ce voia, nespus, Ca să Îl vadă pe Iisus.
38 Un om, din gloată, necăjit Și-ndurerat, a îndrăznit Ca să Îl roage, pe Iisus: „Învățătorule!” – I-a spus – „Cu îndurare, rogu-Te, La al meu fiu, Tu uită-Te, Pentru că-l am numai pe el.
39 Are un duh, iar duhu-acel – Când îl apucă – îl muncește, Și-atât de mult îl chinuiește – Întrecând orișice măsură – Până când spume, e la gură. Atât de mult, dracul îl ține. Încât de-abia își mai revine.
40 Pe-ai Tăi discipoli, i-am rugat Să-l vindece: au încercat, Însă, oricât de mult au vrut, Să-i scoată duhul, n-au putut.”
41 „O, neam necredincios și rău! Cât voi mai fi, în sânul tău? Cât să te sufăr Eu, pe tine?! Adu-l, pe fiul tău, la Mine!”
42 Pe când băiatul își făcea, Drum, prin mulțime, și venea, Către Iisus, dracul, furios, L-a scuturat, l-a trântit jos, Până aproape-a leșinat. Atunci, Iisus duhu-a certat: Să iasă-afar’ i-a poruncit Și astfel, s-a-nsănătoșit Copilul, fiind dat, apoi, La al său tată, înapoi.
43 Gloata, cuprinsă de uimire, Privea a Domnului mărire. Pe când noroadele, uimite, Erau, de cele săvârșite, Sub ale lor priviri, Iisus, Discipolilor Săi, le-a spus:
44 „Uitați-vă cu toți, la Mine, Și ascultați-Mă dar, bine: Al omului Fiu, dragilor, În mâinile oamenilor, Dat fi-va!” Toți Îl ascultau,
45 Dar vorbele-I, nu-I pricepeau, Fiindu-le acoperit Al Său cuvânt; n-au îndrăznit, Nimic a-L întreba, căci teamă, La toți le-a fost, de bună seamă.
46 Apoi, au vrut să afle, care, Dintre ei, este cel mai mare.
47 Gândul, le-a cunoscut Iisus, Și-un copilaș, El le-a adus:
48 „Dacă, acest copil, cumva, Primit va fi, de cineva, În casă, în Numele Meu, Acolo voi intra și Eu; Astfel, în casa ‘ceea, vine Cel care M-a trimis pe Mine. Aflați dar, că acela care Este mai mic, e cel mai mare.”
49 Ioan a zis, către Hristos: „Noi am văzut, cum draci, a scos, În al Tău Nume, cineva. Când am văzut așa ceva – Și pentru că nu ne-a urmat – Pe acel om, nu l-am lăsat Să mai lucreze-n al Tău Nume.”
50 Iisus a zis: „În astă lume, Cel ce nu vi se-mpotrivește, A fi cu voi, se dovedește. Un lucru, deci, voiesc să știți: Pe-acela, să nu-l mai opriți!”
51 Când vremea s-a apropiat – Iisus urmând a fi luat La ceruri – El a socotit Că este timpul potrivit, Ca, spre Ierusalim, să plece, Să-nfrunte ce se va petrece.
52 În fața Sa, soli au plecat, Care, un loc, au căutat Să-I afle, pentru găzduit, Dar, nici un loc, nu au găsit; Satul Samaritenilor
53 Nu L-a primit pe-nvățător, Când a pornit – așa cum știm – Să meargă, la Ierusalim.
54 Văzând, doi ucenici ai Săi – Ioan și Iacov – cât de răi Sunt oamenii acelui loc, Au zis: „Doamne, nu vrei, ca foc, Să poruncim să se pogoare, Din ceruri, și să îi omoare, Așa cum s-a-ntâmplat să fie Și-atunci, în vremea lui Ilie?”
55 Iisus S-a-ntors și i-a certat: „Nu știți ce duh va insuflat!
56 Nu pierderea sufletului, Dorește Fiul omului. El vrea, o cale, să gătească, Prin care, să îl mântuiască.”
57 Un om venit-a, la Iisus, I s-a-nchinat și-apoi, a spus: „Doamne, eu intenționez, Oriunde mergi, să Te urmez!”
58 Iisus răspunse: „Vulpile Au vizuini, păsările Au cuiburi. Fiul omului, Însă, nu are-un loc al Lui, Unde să Își așeze capul.”
59 „Urmează-Mă”– i-a spus, la altul. Omu-i răspunse: „Doamne, eu Vreau să-l îngrop, pe tatăl meu.”
60 „Această grijă, să n-o porți! Morții îngroape-și ai lor morți!” – Zise Iisus – „Du-te-ți zic Eu, Vestește, a Lui Dumnezeu Împărăție, tuturor!”
61 Un altul, către-nvățător, A spus: „Doamne, la rândul meu, Doresc să Te urmez și eu, Dar vreau, întâi, de la ai mei, Să-mi iau rămas bun.” „Toți acei
62 Care, la plugul, privesc ‘napoi – I-a zis Domnul Iisus, apoi – „De-a Domnului Împărăție, Nevrednici sunt, vreau să se știe!”