Luke 6
1 Iisus, în ziua de Sabat, De ucenicii Săi urmat, Un lan de grâu, a străbătut, Iar ucenici-au început Spice de-au smuls și le-au mâncat.
2 Când Farisei-au observat Ce fac, le-au zis: „De ce faceți Lucruri pe cari, opriți sunteți, De a le face, în Sabat?”
3 „Oare nu știți ce s-a-ntâmplat?” – Le-a zis Iisus – „Voi n-ați citit Ce-a făcut, când au flămânzit, David și cei ce-l însoțeau?
4 Deși nici ei, voie, n-aveau, Au îndrăznit de au mâncat, Din pâinile ce s-au aflat, Atunci, în Casa Domnului, Spre punerea-naintea Lui, Din cari doar preotul putea, Spre folosință, ca să ia.
5 Aflați că Fiul omului, E Domn și al Sabatului.”
6 Iisus, din nou, la un Sabat, În sinagogă, a intrat Și a-nceput să răspândească Învățătura Sa, cerească. Era acolo-n acea dată, Un om ce-avea mâna uscată.
7 Toți Fariseii Îl pândeau, Căci un motiv, ei căutau, Ca, pe Iisus, să-L osândească. Acum, sperau, să Îi găsească, O pricină, de vindecat, Va fi, în ziua de Sabat, Omul acela. Dar, Iisus
8 Le-a cunoscut gândul și-a spus: „Tu, cel ce ai mâna uscată! Vino în mijloc! Intră-n roată!” Omul veni și a intrat În cercul care s-a format.
9 Spre cărturari și Farisei, Privi Iisus și, pentru ei, A întrebat: „E-ngăduit, Bine sau rău, de-nfăptuit, Când e Sabat? Cum procedezi: O viață-o pierzi, sau o salvezi?”
10 Văzând cum cei din jurul Lui Cu toți tac, zise omului, Care avea mâna uscată: „Întinde-ți-o! E vindecată!” Omul o-ntinse și-a văzut Că mâna rea i s-a făcut La fel, ca mâna sa cea bună.
11 Când n-au avut ce să mai spună, Toți Fariseii au plecat, Furioși, și-apoi, au căutat – Cu cărturarii – să găsească Motive, să-L învinuiască.
12 Iisus, pe munte, S-a urcat, Ca să se roage, și a stat, În rugăciune, adâncit, Întreaga noapte. A venit –
13 Când zorile s-au revărsat – La ucenici, de i-a luat – Pe doisprezece dintre ei – Și i-a numit apostoli. Ei
14 Au fost: Simon, Petru numit; Andrei și Iacov au venit; Ioan; Filip; Bartolomeu;
15 Iacov, ce-i fiu al lui Alfeu; Matei; Toma; au mai sosit Simon – Zilotul poreclit;
16 Iuda – al lui Iacov fecior; Și cel ce fi-va vânzător – Cel ce iubea foarte mult banul – Iuda, numit Iscarioteanul.
17 Din munte-a coborât Iisus, Cu ucenicii, și S-a dus Într-un podiș, unde avea Discipoli mulți. De-asemenea, Mulți oameni s-au mai adunat Acolo, și L-au așteptat: De la Ierusalim erau O parte, iar alții veneau De prin ținutul Tirului, Din părțile Sidonului. Noroadele acelea multe, Veniră, toate, să-L asculte Știind că numai Iisus poate Să vindece bolile toate.
18 Toți cei de duhuri chinuiți, Atunci, au fost tămăduiți.
19 Să Îl atingă, încerca Norodul, spre-a se vindeca, Pentru că o putere mare Ieșea din El, dând alinare.
20 Iisus, ochii, Și-a ridicat, Spre ucenici, și-a cuvântat: „Ferice vouă, că sunteți Săraci, pentru că voi aveți Împărăția Domnului!
21 Ferice zic, flămândului, Pentru că fi-va săturat! Ferice celui întristat, Pentru că voi – cari azi plângeți – Foarte curând, o să râdeți!
22 Ferice zic, când oamenii Din lume, vă vor izgoni: Atunci când au să vă urască Și când au să vă ocărască, Atuncea când al vostru nume, Ca lucru rău – de către lume – Are să fie lepădat, Doar pentru că ați arătat Credință-n Fiul omului Și ați călcat pe urma Lui!
23 Fiți plini, atunci, de bucurie Și să săltați, de veselie, Căci mare e răsplata voastră, În ceruri! Înaintea noastră, Lumea, la fel, s-a comportat Cu toți prorocii, ne-ncetat.
24 Vai vouă dar, celor bogați, Căci, aici, fost-ați săturați!
25 Vai vouă, celor ghiftuiți – Ajunge-veți să flămânziți! Vai vouă, cari acum râdeți, Căci veți ajunge să plângeți!
26 Vai zic, va fi de orișicine, Când lumea-l va vorbi de bine, Căci tot de bine, i-a vorbit Și pe prorocii ce-au mințit!”
27 „Dar Eu vă spun: să îi iubiți Pe-ai voști’ vrăjmași și răsplătiți – Pe cei ce vă urăsc – cu bine.
28 Să binecuvântați pe cine Vă blastămă. Să încercați, De-asemenea, să vă rugați Pentru acei care, cu voi, Se poartă rău. Doresc, apoi,
29 Ca dacă, peste un obraz, Vei fi lovit, în nici un caz Nu răsplăti răul cu rău, Ci, celălalt obraz al tău, Să îl întorci. Dacă, cumva, Cu sila-ncearcă cineva, Să îți ia haina ce o ai, Tu, și cămașa-ți, să i-o dai.
30 Să dai celui care îți cere, Iar pe cel care, cu putere, Vrea să răpească ce-i al tău, Îl lasă, și-n folosul său, Renunță tu, la tot și-apoi, Nimic nu-i cere înapoi.
31 Ceea ce vreți să vi se facă, Vi se va face, numai dacă, La fel, aveți să faceți voi, Pentru ai voști’ semeni, apoi.
32 Dacă-i iubești doar pe acei Ce te iubesc, răsplată vrei? Și păcătoșii, la fel, fac, Iubind pe cei ce li-s pe plac.
33 Când doar celor ce vă fac bine, Bine le faceți, se cuvine, Răsplată, oare, să primiți? Căci păcătoșii – bine știți –
34 La fel fac. Dacă-mprumutați, Pe-acei de la care-așteptați Ca să primiți totu-napoi, Cam ce răsplată, ați vrea voi? Cei păcătoși, la fel au dat: Căci și ei au împrumutat Pe cei care-au știut că pot, Ca înapoi, să le dea tot.
35 Dar voi trebuie să iubiți Pe-ai voști vrăjmași; să-nfăptuiți Doar binele; să-mprumutați, Și-n schimb, nimic să n-așteptați. De-i dați, sfatului Meu, urmare, Răsplata voastră-n cer e mare Și, fii, ai Celui Prea Înalt, Aveți să fiți, căci nu e alt’ Asemenea cu El. Vă spun Că El e și cu cel rău bun, Și cu cei nemulțumitori.
36 Fiți milostivi și iertători, Fiți buni și blânzi, vă sfătuiesc, Precum e Tatăl vost’, ceresc.”
37 „Nu judecați, pe nimeni, voi, Să nu fiți judecați apoi! Pe nimeni, să nu osândiți, Osândă, ca să nu primiți! Iertând pe cei ce v-au greșit, Și voi iertare-ați dobândit!
38 Dați cui vă cere, căci, apoi, La rândul vost’, primiți și voi; Ba mai mult, o să căpătați În plus! De astfel vă purtați, În sân, are să vi se pună Mai mult, cu o măsură bună. Măsura cu care-ați lucrat – Când altora le-ați măsurat – E folosită, mai apoi, Să măsoare și pentru voi!”
39 Le-a spus și pilda următoare: „Am să vă pun o întrebare: Poate, un orb să îl conducă, Pe un alt orb? De-au să se ducă Ei, împreună, făr’ să vadă, Oare, în groapă, n-au să cadă?
40 Un ucenic nu-i mai presus Ca-nvățătorul lui, v-am spus. Dar ucenicul ce-a trudit – Și a ajuns desăvârșit – E ca învățătorul său.
41 Vezi, paiu-n ochi, la frate’ tău, Dar bârna, pe care o porți, În al tău ochi, n-o vezi? Cum poți
42 Să-i zici, fratelui tău: „Socot, Să mă lași, paiul, să ți-l scot”, Dar bârna, care e la tine – În ochiul tău – n-o vezi? Ei bine, Fățarnicule, să îți scoți Bârna, din ochi, de vrei să poți Ca să vezi clar, și-apoi abia, Vei scoate paiul altuia!
43 Pomul cel bun nu o să poată A face roadă rea, vreodată; Din pomul rău dar, fructe bune, Nimeni, nicicând, n-o să adune.
44 Deci, pomul se deosebește, După aceea ce rodește. Smochine, nu se strâng din spini, Și nici struguri, din mărăcini.
45 Din inimă, omul bun poate, Doar lucruri bune, de a scoate; Însă, cel care este rău, Din inimă – la rândul său – Doar răutăți, are de scos; Căci, din al inimii prinos, Ies vorbele ce le rostește Omul, atuncea când vorbește.”
46 „Acum, un lucru, mai doresc, Cu voi, ca să îl lămuresc: Tot „Doamne, Doamne”, Îmi strigați, Însă, de ce nu încercați, Să ascultați de glasul Meu, Făcând ceea ce vă spun Eu?
47 Iată, voi arăta cu cine Seamănă cel care, la Mine, Sosește și – ca om cu minte – La vorba Mea, el ia aminte Și o-mplinește, imediat.
48 El poate fi asemănat, Cu omul care și-a zidit Casa, pe stâncă. Au venit Vărsări de ape, care-apoi, Lovit-au, cu al lor șuvoi, Căsuța, însă, n-au putut S-o clatine, căci a avut, Pe stâncă, pusă, temelia, Și n-a învins-o vijelia.
49 Cel care-aude vorba Mea Și nu face, e-asemenea Cu omul cel nechibzuit, Cari, pe pământ, a construit O casă, fără temelie. Ea nu avuse trăinicie: Șuvoaiele când au venit Și-asupra ei s-au năpustit, Au prăbușit-o, lovind tare – Iar prăbușirea i-a fost mare.”