1Încă o pildă, le-a mai spus, Discipolilor Săi, Iisus, Voind – în ăst fel – a le spune, Că trebuie, în rugăciune – De vrei ca să fii ascultat – Să stăruiești, neîncetat, Să nu te lași, ci, tot mereu, Să-I înalți rugi, lui Dumnezeu.
2În acest fel, El le-a vorbit: „Într-o cetate, a trăit, Odată, un judecător. Omul nu era temător, De Dumnezeu. De nimenea, Pic de rușine, nu avea.
3Cu el, era-n cetatea ‘ceea Și-o biată văduvă. Femeia Mergea, des, la judecător, Și îi cerea, stăruitor: „Să-mi faci dreptate, te rog eu, În cearta cu pârâșul meu!”
4Judecătorul, din cetate, Mult timp, nu i-a făcut dreptate. Totuși, în urmă, și-a zis: „Eu, Măcar că n-am, de Dumnezeu, Teamă, și nici nu am rușine De oameni, dar pentru că-mi vine
5Femeia, des, pe capul meu, Tot necăjindu-mă mereu, M-am hotărât să-i fac dreptate, Să nu mai vină, capu-a-mi bate.”
6Domnul a mai adăugat: „Vedeți dar, cum a judecat Acel nedrept judecător?
7Deci, Dumnezeu, aleșilor, Cari zi și noapte – necurmat – Strigă la El, neîncetat, Credeți că nu o să le facă Dreptate, cum cer ei, chiar dacă Pare, acum, că zăbovește?
8Vă spun că timpul se-mplinește Și le va face, în curând, Dreptate. Dar atuncea când Veni-va Fiul omului, Pe bulgărul pământului, Va mai găsi El vreo ființă, În care va mai fi credință?”
9Celor ce-L ascultau, Iisus, Încă o pildă, le-a mai spus, Căci, printre-ascultători, erau – Atunci – și unii ce credeau Precum că sunt neprihăniți, Iar buni de-a fi disprețuiți, Îi socoteau, pe alții, ei.
10Iisus vorbi, pentru acei: „Doi inși, la Templu, s-au suit, Spre-a se ruga. S-a potrivit Că unul fost-a Fariseu, Iar altul, vameșul evreu.
11Deci, Fariseu-n rugăciune, În sine, a-nceput a spune: „O, Dumnezeul meu Cel Sfânt, Îți mulțumesc, că eu nu sânt La fel ca alții: hrăpăreți Și preacurvari, răi, ori nedrepți, Sau ca acest vameș sărman!
12Eu nu mă străduiesc în van. De două ori, pe săptămână, Țin posturi. Dau, cu largă mână, Din avuția-mi dobândită. Dau zeciuiala rânduită.”
13În ăst timp, vameșul ședea, Deoparte, și nu îndrăznea Nici să-și ridice ochi-n sus, Ci s-a bătut în piept și-a spus: „O, Doamne, Tu care ești Sfânt, Ai milă! Păcătos, eu sunt!”
14Vă spun că mai neprihănit, Vameșul fost-a socotit. Acel cari se va fi-nălțat, Va fi smerit, iar ridicat, Fi-va cel ce s-a dovedit, Că a știut a fi smerit.”
15Niște copii au fost aduși, Și lui Iisus, în față-I, puși, Spre-a-Și pune, mâna, peste ei. Dar ucenicii, pe acei, Cari, pe copii, i-au însoțit, Să-i certe, grabnic, s-au pornit.
16Iisus le zise: „Nu-i opriți! – La Mine, copilași, veniți! – Fiindcă, a cerurilor Împărăție e a lor.
17Împărăția Domnului Nu va fi dată, omului, Decât celui ce va să știe, Precum e un copil, să fie Și-asemeni lui, să o primească. Altfel, n-are s-o dobândească Și nu va intra-n veci, în Ea, Oricât de mult, omul ar vrea.”
18De Domnul, s-a apropiat Un om, fruntaș; I s-a-nchinat Și-a zis, privindu-L rugător: „O, bunule Învățător, Ce trebuie să-ndeplinesc, Viață în veci, să dobândesc?”
19„De ce Mă numești bun? Mereu, Singurul Bun e Dumnezeu.
20Cât despre ce M-ai întrebat, Poruncile care s-au dat, Cred că le știi: să nu curvești, Să nu ucizi, să nu mințești, Să nu furi și să nu înșeli. Nu face astfel de greșeli, Și-apoi, părinții, să-ți cinstești. În ăst fel, viață, dobândești.”
21Omul a zis, către Iisus: „Eu am păzit, tot ce mi-ai spus, Din tinerețe, ne-ncetat.”
22Iisus a mai adăugat, După ce țintă, l-a privit: „De-un lucru doar, mai ești lipsit: Du-te de vinde tot ce ai Și-apoi, la cei săraci, să dai. Așa, o să-ți aduni, în cer, Comorile – atât îi cer! Când n-ai nimic a te mai ține Încătușat, hai după Mine!”
23Omul, de cum a auzit Aceste vorbe, a-mpietrit Și tare s-a mai întristat, Căci el era foarte bogat.
24Iisus, mâhnirea, i-a văzut Și-a zis: „E greu, celui avut, Care se-ncrede-n bogăție, Să intre în Împărăție,
25La Dumnezeu. Mult mai ușor, Să treacă, li-e cămilelor, Chiar prin urechea acului, Decât îi e bogatului, Să intre-n cer, la Dumnezeu – Bogaților le va fi greu!”
26Acei, care L-au auzit, Au întrebat: „Dar, mântuit, Cine va fi?” Atunci, Iisus,
27Privind în jurul Său, a spus: „La oameni, ce-i cu neputință, La Dumnezeu, e cu putință.”
28Petru a spus, nedumerit: „Iată că noi am părăsit Tot ce-am avut și Te-am urmat!”
29Iisus a zis: „Adevărat Vă spun, acuma, vouă, Eu, Căci cine – pentru Dumnezeu – Va părăsi casă sau frate, Părinți, copii, e peste poate
30Să nu primească, mult sporit, În ăst veac, tot ce-a părăsit. Apoi, în veacul viitor, Va trece omul muritor, Din viața sa vremelnică, În viața nouă, veșnică.”
31Iisus, și cu cei doisprezece, Se pregătiră ca să plece, Din acel loc. „Noi ne suim, Acuma, la Ierusalim” – Zise Iisus. „Tot ce s-a scris – Ceea ce prin proroci s-a zis – Când, despre Fiul omului Vorbiră – de venirea Lui – Curând, are să se-mplinească.
32Neamuri au să-L batjocorească, Multe ocări va fi-ndurat Și-n față, fi-va El, scuipat.
33După batjocurile-acele, Au să Îl bată, cu nuiele Și, omorât, are să fie; Dar, în trei zile, va să-nvie.”
34Discipolii nu-nțelegeau Nimic, din ceea ce-auzeau, Pentru că vorba-I tâlcuită, Lor, le fusese tăinuită.
35Încet, Iisus se-apropia, De Ierihon. Un orb cerșea, La margine de drum, șezând.
36Când auzi norod trecând, Pe lângă el, a întrebat, Ce se petrece. Mulți au stat,
37În loc, o clipă, și i-au spus: „Va trece, în curând, Iisus!”
38Când orbul L-a simțit că vine, Strigat-a: „Ai milă, de mine,
39Iisuse!” Cei ce se aflau, În preajma sa, tot încercau Să îl oprească a striga, Dar el, mai tare, se ruga: „Fiu al lui David, milă ai! Tu poți, vederea, să îmi dai!”
40Iisus, din drumu-I, S-a oprit, Iar celor ce L-au însoțit, Le porunci, ca orbu-acel, Să fie-adus, grabnic, la El. Când omul s-a apropiat, Domnul Iisus l-a întrebat:
41„Spune-Mi acum, care ți-e vrerea?” El zise-ndată: „Dă-mi vederea!”
42„Bine, fie precum dorești” – A zis Iisus – „să-ți dobândești Vederile, cum ți-ai dorit! Credința ta te-a mântuit!”
43Orbul, pe loc, și-a căpătat Vederea și-apoi, L-a urmat, Pe Domnul, lăudând mereu – Și proslăvind – pe Dumnezeu. Norodul care a văzut, Toate câte s-au petrecut – Cum orbul fost-a vindecat – Pe Dumnezeu, L-a lăudat.