Leviticus 25
1 Domnul, lui Moise, i-a vorbit Și iată ce i-a poruncit:
2 „Copiilor lui Israel, Vorbește-le, în acest fel: „Atuncea când o să intrați În țara ce-o s-o căpătați, Pământul trebuie lăsat Să se-odihnească; un Sabat, Să țină-n cinstea Domnului.
3 Aceasta este voia Lui: În șase ani, vă semănați Ogoarele; să vă tăiați, În acest timp, viile; voi Să strângeți roadele apoi.
4 Însă atunci când o să vie Al șaptelea an, vreau să fie – Pentru ogoare – un Sabat Cari pentru tihna lor e dat. Ținut în cinstea Domnului, Va fi Sabatul câmpului. În anu-acela de Sabat, Nu va fi câmpul semănat, Nici via nu va fi tăiată.
5 N-are să fie secerată – În acel an – nici roada care, Întâmplător, pe câmp, răsare Din boabele care-au căzut Când secerișul s-a făcut. De-asemenei, strugurii din vie, Nu vor putea, culeși, să fie. Va fi un an pentru odihnă, Și va ședea pământu-n tihnă.
6 Doar ce va da – nesemănat – Ogorul, în acel Sabat, Voi veți putea să folosiți, În timpul lui, să vă hrăniți. Rodul acesta-i pentru voi, E pentru robii voștri-apoi, E pentru cei cari se tocmesc La voi, cu ziua, de muncesc, Și pentru cei care-au venit La voi, străini, de-au locuit.
7 De-asemeni, e al vitelor, Precum e și al fiarelor. Tot ce dă câmpul, de la sine, Pentru a voastră hrană, vine.”
8 „Tu, șapte săptămâni, voiesc Apoi, să numeri. Trebuiesc – Aceste săptămâni luate – Numai din ani, de-a fi formate. De șapte ori s-adăugești Tot șapte ani, când socotești, Iar toate zilele-nsumate – Din șapte săptămâni formate Numai din ani – vă vor da vouă, În număr, patruzeci și nouă
9 De ani. În luna a șaptea, A zecea zi când va cădea, Din trâmbițe o să sunați În țară, ca să anunțați, În acest fel, pe orișicine, Că ziua ispășirii vine.
10 Al cincizecilea an, să știți Că trebuie să îl sfințiți. Dați veste, peste-ntreaga fire, Că a venit o slobozire În țară, peste toți acei Cari sunt locuitori ai ei. Anul acela, vreau să fie, Pentru voi, an de veselie. Către moșia ce o are, Se va întoarce fiecare; La ale voastre case-apoi, În acel an, să mergeți voi, Căci i se cere omului Să meargă la familia lui.
11 Al cincizecilea an să fie – La voi – un an de veselie. Atuncea, să nu semănați; De-asemenea, nu secerați Nimic, din roadele acele, Date de câmpuri, de la ele. Roadele viei netăiate, Nu trebuie-a fi adunate.
12 Când acel an are să vie, Va fi un an de veselie; Iar voi va trebui să știți, Ca pe „ceva” sfânt să-l priviți: Să nu mâncați, în timpul lui, Din rodul nou, al câmpului.
13 În acel an de veselie, Oricine trebuie să vie La casa și familia lui.
14 Dacă, „ceva”, aproapelui, Îi vindeți, sau de cumpărați Voi de la el, nu vă-nșelați Unii pe alții mai apoi, Căci frați, cu toții sunteți voi.
15 Când cumperi ceea ce dorești De la vecini, să socotești – Din anul cel de veselie – Vremea, iar cel ce-ți vinde ție Va socoti, la rândul lui, Anii din vremea rodului.
16 Cu cât mai mulți ani au să fie, Să ridici prețul; de-au să vie Ani mai puțini, când calculezi Tu, prețul, să îl micșorezi, Căci ceea ce ți s-a vândut Sunt secerișuri ce-au trecut.
17 Nu vă-nșelați dar, între voi, Ci temeți-vă mai apoi, De Domnul vostru, tot mereu. Eu sunt al vostru Dumnezeu!
18 Legile Mele, le păziți! Poruncile-Mi, de le-mpliniți, Fără de frică o să stați În țara ce o căpătați.
19 Țara, la vremea rodului, Vă dă roadele câmpului. Din ele, voi o să mâncați, Mereu, ca să vă săturați; Iar spaime, nu veți mai avea, Când o să locuiți în ea.
20 Când vă veți întreba apoi: „Oare, cu ce ne hrănim noi – În anul cel de veselie – Când seceriș n-o să mai fie?”,
21 Eu, binecuvântarea Mea, Am să vi-o dau, și veți avea, În anul șase – negreșit – Pe câmpuri, rodul întreit.
22 În anul opt, veți semăna, Iar până când veți aduna Rodul cel nou, aveți să fiți, Cu vechile roade, hrăniți.
23 Pământurile n-au să fie Vândute, pentru veșnicie, Căci țara-n care-o să intrați, Este a Mea. Voi o să stați La Mine-n vremile ce vin, Ca venetic și ca străin.
24 De-aceea voi, în țara-n care Intrați, drept de răscumpărare, Pentru pământ, voiesc să dați, Atunci când o să v-așezați.
25 Când al tău frate sărăcește Și de nevoie trebuiește Să-și vândă-o parte din moșie, Va trebui atunci să vie Un neam de-al lui, o rudă care E-n drept pentru răscumpărare, Răscumpărându-i fratelui, Vânzarea, din moșia lui.
26 Dacă un om nu va avea, Pe lângă el, pe nimenea – Un neam, o rudă oarecare – Cu drept pentru răscumpărare, Și dacă se va fi văzut Că poate singur – cea vândut – Ca să răscumpere, să știți
27 Că trebuie să socotiți Anii trecuți de la vânzare Și-apoi să-i dea acelui care – Al său pământ – îl stăpânește, Doar partea care prisosește. Cumpărătorului, să-i dați Această parte, și-l lăsați Pe cel ce a vândut să vie, Apoi, la fosta lui moșie.
28 Când n-are cum să-l dea-napoi, Lucrul vândut rămâne-apoi, La cel care l-a cumpărat. El trebuie a-l fi păstrat Până când va avea să vie Anul acel de veselie. Abia atuncea, înapoi, Veni-va omul, iar apoi, Cel care-a fost cumpărător Să iasă din al lui ogor.
29 Dacă se va-ntâmpla, cumva, Să vândă-o casă cineva – Și-această casă, locuită, E-ntr-o cetate întărită Cu ziduri – vânzătorul are Dreptul pentru răscumpărare Asupra ei, un an, ținut De când aceasta s-a vândut.
30 Dar dacă nu-i răscumpărată Această casă așezată Într-o cetate-n anul care E dat pentru răscumpărare, Vândută, ea are să fie Și va rămâne, pe vecie, Apoi, cumpărătorului, Precum și urmașilor lui.
31 Cât despre casele din sate, Cari nu se află-n vreo cetate Împrejmuită, ele sânt Privite țarini de pământ, Și-n anul cel de veselie, Răscumpărate, pot să fie.
32 Acuma dar, referitor La casele Leviților – Și la cetăți de-asemenea – Pe care ei le vor avea: Dreptul pentru răscumpărare, Asupra caselor pe care Au să le vândă, le e dat Ca să îl aibă, necurmat.
33 Când cumpărați, de la Leviți, O casă, trebuie să știți Că-n anul cel de veselie, Casa trebuie să revie La fostul ei stăpân apoi. Afară, deci, veți ieși voi, Din casele Leviților, Căci ele sunt averea lor, Pe care-n Israel o au, Pe care Eu am să le-o dau.
34 Ogoarele cetăților, Cari sunt ale Leviților, Nu se vor vinde. Ei să fie Stăpâni, pe ele, pe vecie.
35 Atunci când o să sărăcească Și nu mai poate să muncească Fratele tău, tu dator ești Ca, tot mereu, să-l sprijinești, Ca pe-un străin, sau venetic. Tu sprijinește-l – Eu îți zic – Să poată a trăi cu tine Și astfel, să îți meargă bine.
36 Dobândă, să nu-i iei, nicicând. Să nu îți dea, cumva, prin gând, Să îi iei camătă. Mereu, Tu teme-te de Dumnezeu, Și lasă a trăi, cu tine, Și frate’ tău, să-ți fie bine.
37 Ai tăi bani, nu-i împrumuta Cu vreo dobândă; hrana ta N-o da cu camătă, căci Eu
38 Sunt și voi fi Domnul, mereu. Eu, din Egipt, te-am scos afară Și-acum îți dăruiesc o țară – Cea a Canaanului – căci Eu, Îți voi fi Domn și Dumnezeu.
39 Când al tău frate – lângă tine – Va sărăci și-n urmă vine Să ți se vândă, să nu-l pui Să-ți facă munca robului.
40 La tine, el va fi privit Ca și un om care-i tocmit Cu ziua, ca un venetic. Să te-ngrijești de el – îți zic – Căci slujba lui o să se-ncheie, În anul pentru veselie.
41 Atunci – când anu-acela vine – Are să iasă de la tine Și el și cei ce-l însoțesc – Copiii lui – căci Eu doresc Să meargă la al său ogor – La țarina părinților – Și cu familia lui să fie,
42 Pentru că Îmi slujește Mie. Și tu, și el, sunteți acei Cari sunteți slujitorii Mei. Din al Egiptului ținut, V-am scos și, liberi, v-am făcut. Să nu-ți vinzi fratele, nicicând, Așa precum, robii, se vând.
43 Atuncea când, stăpân, îi ești, Cu-asprime, să nu-l stăpânești, Ci teamă, tu să ai, mereu, De al tău Domn, de Dumnezeu.
44 Când robi sau roabe, îți dorești, Putea-vei să îți târguiești, Doar de la neamuri: bunăoară, La cele ce te înconjoară.
45 Dacă alți robi ai să mai vrei, Tu vei putea ca să îi iei, De la acela care vine Pentru a locui la tine, Și e străin. Din casa lui, Îngăduit e orișicui Ca robi să-și cumpere apoi. Robii aceștia, pentru voi, Precum e o avere sânt, Aflată pe al vost’ pământ.
46 Aveți dar, împuternicire, Să îi lăsați, drept moștenire, Urmașilor de după voi Și fiilor lor mai apoi, Precum se lasă o moșie. Robi îi veți ține, pe vecie. Nu vă purtați în acest fel, Cu cei ce sunt din Israel. Mereu, vreau să îi ocrotiți: Cu-asprime, să nu-i stăpâniți, Pentru că sunt ai voștri frați. De-aceea, Eu vă zic: vegheați!
47 Dacă din cei ce vin la voi – Străini sau venetici – și-apoi, Ajung să se îmbogățească Iar frate’ tău să sărăcească Și-ajunge ca, străinului – Sau unuia din neamul lui –
48 El să se vândă, mereu are Un drept pentru răscumpărare, Cu toate că s-a fost vândut. Un frate, dacă a avut, Să îl răscumpere pe cel Ce s-a vândut. De-asemeni, el
49 Mai poate fi răscumpărat De unchiul său care-i bogat, De fiul unchiului apoi, Sau de o rudă, dintre voi, Care îi e apropiată, Ori, de el însuși, totodată – Dacă se simte în putere.
50 O socoteală-atunci se cere, A fi făcută, cu acel Care l-a cumpărat. Astfel, Din anu-n care-a fost vândut Și până când a apărut Anul acel de veselie, Câți ani trecut-au, să se știe. Căci prețul care se cuvine, De numărul anilor ține. Astfel, el fi-va prețuit Precum e cel ce s-a tocmit, Cu plată, pentru munca lui, Iar plata-i a stăpânului.
51 Dacă mulți ani, încă, mai sânt, Până veni-va pe pământ Anul care – precum se știe – Este un an de veselie, Pentru a sa răscumpărare Va da un preț, drept plată, care, Anii rămași – fără-ndoială – Are să-i țină-n socoteală Și-i va scădea din prețul dat, Atunci când fost-a cumpărat.
52 Dar dacă ani puțini mai sânt Până veni-va pe pământ Anul care – precum se știe – Că este an de veselie, După ăști ani – fără-ndoială – Are-a se face socoteală, Plătindu-se răscumpărare Doar pentru anii ce-i mai are De împlinit în slujba lui – Adică a stăpânului.
53 Deci frate’ tău cel înrobit, Să fie cum e cel tocmit Cu anul doar, străinului. Tu să veghezi asupra lui, Mereu, să nu se poarte nime’ – Cât timp, rob este – cu asprime.
54 Iar dacă se va fi-ntâmplat Că nu este răscumpărat, Atunci, singur să iasă el, Din casa omului acel – Cu-ai săi copii – când o să vie Anul ales, de veselie.
55 Mereu, să procedați la fel, Căci toți fiii lui Israel Sunt robii Mei și-Mi slujesc Mie, Pentru că Eu – precum se știe – Din al Egiptului ținut, I-am scos și, liberi, i-am făcut. De-aceea, pentru ei, mereu, Eu le sunt Domn și Dumnezeu.”