Jude 1
1 „Iuda, umilul rob supus, Al Domnului Hristos Iisus – Cel cari, pe Iacov, frate-l are – Către toți cei chemați – pe care, Dumnezeu Tatăl i-a iubit Și i-a vegheat, necontenit, Păstrându-i astfel, ne-ndoios, Pentru al Său Iisus Hristos:
2 Pacea și îndurarea fie Să vă sporească, pe vecie, Și toată dragostea apoi, Să se-nmulțească, pentru voi.
3 Acum dar, prea iubiților, Când căutam, stăruitor, Ca să vă scriu, cu osebire, Despre a noastră mântuire, Iată că m-am văzut silit, Să vă îndemn, necontenit, Ca să luptați pentru credință – De care noi avem știință Că a fost dată – fiind una, Pentru toți sfinții, totdeauna.
4 Căci printre voi, s-au strecurat Oameni care s-au arătat, Pentru osândă, pregătiți – Scriși pentru ea – și dovediți Drept niște oameni păcătoși. N-au fost, nicicând, evlavioși, Și-n desfrânare au schimbat, Harul pe care ni l-a dat Al nostru Domn și Dumnezeu. Ei au tăgăduit, mereu, Pe singurul Stăpân, de sus, Pe Domnul nost’, Hristos Iisus.
5 Voiesc să vă aduc aminte, Cu toate că voi țineți minte Aceste lucruri – și, cred eu, Că voi o să le știți, mereu – Că Domnul, după ce, din țară – Deci din Egipt – Și-a scos afară, Poporul și l-a izbăvit, În urmă, El i-a nimicit, Pe toți cei cari nu L-au crezut.
6 În lanțuri veșnice-a ținut, Pe îngerii ce s-au vădit Că locul și l-au părăsit Și-n stare, n-au putut să fie, Ca să se țină-n vrednicie. Acum, înlănțuiți sunt, iată, Și-așteaptă marea judecată.
7 Gomora și Sodoma-apoi – Cetăți pe cari le știți și voi – Cu cele care-n jur erau – Cetăți care le-nconjurau – S-au dus, așa precum se știe, Să se dedeie la curvie. Când alte trupuri au poftit, Un foc, din ceruri, a venit Și le-a zdrobit, într-o clipită. Pedeapsa astfel suferită De ele, a ajuns apoi, Să fie pildă pentru noi.
8 Și totuși, oamenii acei – Purtați de visele din ei – Iată că trupu-și pângăresc, Dregătorii batjocoresc, Nesocotind – cu bună știre – Orișice fel de stăpânire.
9 Atunci când Mihail – cel care Este arhanghelul cel mare – Cu diavolul, în față, sta Și, pentru Moise, se certa, În ce privește trupul lui, Nu i-a răspuns diavolului – În cearta pe care-o purtară – C-o judecată de ocară, Ci doar atât a cuvântat: „De Dumnezeu, să fii mustrat!”
10 Dar acești oameni se vădesc, Mereu, că doar batjocoresc, Ceea ce nu au cunoscut Și astfel, singuri, s-au pierdut, În ceea ce-au știut, din fire – Adică din a lor simțire – Ca dobitocul, fără minte.
11 O, vai de ei! Luați aminte, Pe ce cărări au apucat: Calea lui Cain, ei au urmat; După Balaam, în rătăcire, S-au lăsat duși, de a lor fire, Prinși de dorința arzătoare, De-a dobândi un câștig mare; Într-o răscoală, au pierit – Ca a lui Core – negreșit!
12 Drept stânci ascunse sunt apoi, Oameni-aceștia, printre voi, Atuncea când sunt invitați, La mesele pe cari le dați, Din dragoste. Fără rușine, Se-ndoapă, cât pântecu-i ține. Ca norii, fără apă, sânt Oameni-acești, purtați de vânt. Ei, pomi tomnatici, s-au vădit, Care, nicicând, nu au rodit, Căci ei, de două ori – dragi frați – Sunt morți și dezrădăcinați.
13 Ca valurile înspumate Care aleargă-nfuriate, Mereu, pe fața mărilor, Își spumegă rușinea lor Oameni-aceștia. Fiecare, Stele-au ajuns, rătăcitoare; Iar pentru ei, fost-a păstrată Doar negura întunecată, Și-o vor primi, pentru vecie.
14 I-a pomenit, în prorocie, Enoh – deci patriarhul care, Al șaptelea, în șir, apare, De la Adam – când a vorbit: „Iată că Domnul a venit, Cu zeci de mii de sfinți, ai Săi,
15 Să-i judece pe toți cei răi. Va face, împotriva lor – Și împotriva tuturor – Atunci, o judecată mare, Încredințând, pe fiecare, De faptele ce-s săvârșite Și se vădesc nelegiuite, De vorbele necugetate – Și de ocară – îndreptate, De-acei nelegiuiți, mereu, Către al nostru Dumnezeu.”
16 Oameni-aceștia-s cârtitori – Mereu sunt nemulțumitori De soarta lor. Ei dovedesc, Doar după pofte, că trăiesc. Vorbe trufașe au în gură Și-i laudă, peste măsură, Neîncetat – și îi slăvesc – Pe toți cei, de la cari, simțesc Că un câștig primesc apoi.
17 Dar prea iubiților frați, voi Să v-amintiți tot ce au spus Cei care, Domnului Iisus, I-au fost apostoli. Astfel, ei V-au spus, de oamenii acei.
18 V-au spus că-n vremea de sfârșit, Mulți oameni se vor fi ivit, Cari fi-vor batjocoritori Și de dorințe-ascultători; Mereu, acești nelegiuiți Trăiesc, în pofte-nlănțuiți.
19 Ei se vădesc a fi cei care Au să aducă dezbinare, Căci sunt supuși doar poftelor Și nu au Duhu-n trupul lor.
20 Dar voi, dragi frați, vă străduiți Și, sufletește, vă zidiți, Doar pe credința dobândită, Cari sfântă este dovedită. Rugați-vă, neîncetat, Prin Duhul Sfânt ce va fost dat,
21 Și țineți-vă, tot mereu, În dragostea lui Dumnezeu; Să așteptați, cu dor nespus, Ca Domnul nost’, Hristos Iisus – Cari plin este de îndurare – Să lase, peste fiecare, Viața cea veșnică. Apoi,
22 Pe cei ce se despart de voi, Va trebui să îi mustrați.
23 Neîncetat, să căutați Să mântuiți, câțiva, din ei – Deci dintre oamenii acei – Smulgându-i ca din foc. Apoi, De alții, milă, s-aveți voi – Milă cu frică-amestecată – Urând, până acolo, iată, Chiar și cămașa dovedită – Cu carne – că a fost mânjită.
24 A Celui cari are putere Să vă păzească de cădere, Făcându-vă ca să veniți, La slava Sa, neprihăniți –
25 Cari singurul este, mereu, Mântuitor și Dumnezeu, Prin Domnul nost’, Hristos Iisus – Să-I fie slava-n ceruri, sus. Putere și cu măreție – De-asemeni – ale Lui să fie, Cu stăpânirea arătată, La început de vremi, odată. Pe toate, Lui I le închin, Acum și-n veci, de veci. Amin.”