John 5
1 Apoi, un praznic a urmat; Iisus, cu ai Săi, a plecat Pân’ la Ierusalim. Avea
2 Ierusalimul, atuncea, O renumită scăldătoare. Erau, acolo, cinci pridvoare, Drept adăpost bolnavilor. Chiar lângă Poarta Oilor, Se afla ea, și s-a numit Betesda. Ea a găzduit
3 Pe mulți nenorociți. Erau Orbi, șchiopi, uscați, care-așteptau, Plini de speranță, în pridvoare, Să miște apa-n scăldătoare.
4 Căci îngerul – din când, în când – Din înălțimi, venea. Zburând, În scăldătoare, el intra Și apa ei o tulbura. Primul bolnav cari reușise Să intre-n apă, se vădise A fi, pe dată, lecuit, De orice ar fi suferit.
5 Printre bolnavi, atuncea, fuse, Un biet olog care zăcuse Treizeci și opt de ani, săracul, Fără ca să își afle leacul.
6 Pe acest om nenorocit, Într-un ungher, când l-a zărit, L-a întrebat Iisus Hristos: „Ai vrea să fii tu, sănătos?”
7 „Cum să nu vreau, sărman de mine” Răspunse el, „dar nu e cine, Ca să mă vâre-n scăldătoare, După a apei tulburare; Căci până când iau eu aminte, Sar alții și mi-o iau ‘nainte.”
8 „Te scoală-ndată! Patu-ți ia, Și umblă!” – Domnul zisu-i-a.
9 Ologu-ndată, sănătos S-a și făcut și-apoi, de jos, El, patul, și l-a ridicat, Mergând, deși era Sabat.
10 Mulți din Iudeii ce-l vedeau Purtându-și patul, îi ziceau: „N-ai voie, să ridici ăst pat, Căci este ziua de Sabat.”
11 Dar el răspunse: „Negreșit, Cel care m-a tămăduit, Mi-a zis așa: „Patu-ți ridică Și umblă, fără nici o frică!”
12 Atunci, Iudeii au voit Să știe: „Cine-a poruncit, Să-ți ridici patul, iar apoi, Să umbli? Vrem să știm și noi!”
13 El n-a răspuns – căci n-a știut – Pentru că Domnul, nevăzut, Făcutu-S-a, din locu-acel, După ce-l vindecă, pe el.
14 Mult mai târziu, Domnul Iisus, La Templu, l-a aflat și-a spus: „Iată că sănătos tu ești. De-acum, să nu păcătuiești, Să nu te-atingă vreo urgie Și mult mai rău, apoi, să-ți fie!”
15 Omul acel, iute, s-a dus, Spunând, la toți, cum că Iisus E Cel care l-a vindecat.
16 Iudeii, de cum au aflat, L-au urmărit, fără-ncetare, Cătând prilej, să Îl omoare, Căci își făcea, lucrarea Lui, În zilele Sabatului.
17 Iisus le spuse: „Tatăl Meu Lucrează, pân-acum; iar Eu, Tatălui Meu, M-alăturez Și-asemeni Lui, și Eu lucrez.”
18 Iudeii, când L-au auzit, Și mai mult, moartea, I-au dorit, Pentru că El a dezlegat, Ziua lor, sfântă, de Sabat, Și pentru că zicea, mereu, Că Fiu Îi e, lui Dumnezeu, Făcându-Se – prin vorba Lui – Deopotrivă, Domnului.
19 Iisus, cuvântul, a luat, Zicând: „Vă spun, adevărat, Că Fiul – să-nțelegeți bine! – Nimic nu face, de la Sine. Ci tot ce face, a văzut, Cum al Său Tată a făcut. Ceea ce Tatăl săvârșește, Și Fiu-apoi înfăptuiește.
20 Fiul, iubit, este, de Tată; De-aceea, El, mereu, I-arată Ceea ce face. În curând, Are să vină vremea când, Lucrări mai mari, o să-I arate, Ca voi – văzând, atuncea, toate Acelea – să vă minunați.
21 De-asemenea, vreau să aflați, Că tot așa, cum Tatăl știe – Dând viață – morții, să învie, Și Fiul Său face la fel, Dând viață numai cui vrea El.
22 Nimeni nu este judecat, De Tatăl, căci El a lăsat Aceasta-n măna Fiului, Când i-a încredințat-o Lui,
23 Pentru ca toți să Îl cinstească, Pe Fiu, și să Îl prețuiască, Precum, pe Tatăl, Îl cinstesc. Cei cari, pe Fiu, nu-L prețuiesc, Îl necinstesc – v-o spun deschis – Pe Tatăl, care L-a trimis.
24 Adevărat spun – Domnul vede – Celui ce-ascultă și-apoi crede, Cuvintele care le-am zis, Crezând în Cel ce M-a trimis, Veșnica viață-i va fi dată Și nu vine, la judecată.
25 Adevărat zic: în curând, Veni-va ceasul acel, când – A și venit, azi e-acea zi – Pe Fiu, morți-l vor auzi, Iar cei care-L vor asculta, Dintre cei morți, s-or deștepta.
26 Cum Tatăl are viață-n Sine, A hotărât, că este bine, Ca să Îi dea și Fiului, Să aibă-n Sine, viața Lui.
27 Astfel, puteri, I-a dăruit, Să judece tot, negreșit, Căci El e Fiul omului.
28 Au să audă, glasul Lui, Toți cei care-s înmormântați. De-aceea zic: nu vă mirați, Când – auzind a Lui cuvinte –
29 Ieși-vor morții, din morminte. Cel care binele-a lucrat, La viață, fi-va înviat; Iar cel, cari rău să facă, știe, La judecată, va să-nvie.
30 Așadar, să-nțelegeți bine: Nimic nu fac Eu, de la Mine, Ci judec cum am auzit. Și iată, dreaptă, s-a vădit Că este a Mea judecată, Fiindcă nu cat, niciodată, Să Îmi fac voia – cum am zis – Ci-a Tatălui, cari M-a trimis.”
31 „Dacă, doar Eu mărturisesc, De Mine, și adeveresc, Atuncea, a Mea mărturie, Adevărată, n-o să fie.
32 Dar e un Altul care vine, Mărturisindu-vă, de Mine, Și-această mărturie, dată De El, este adevărată.
33 Soli, la Ioan, ați repezit Și-atunci, el a mărturisit Pentru-adevăr, neîncetat.
34 Nu vreau să spun că Mi s-a dat, Acuma, a Mea mărturie, De la un om. Vreau să se știe, Căci v-am vorbit, ca voi să fiți – Cunoscând totul – mântuiți.
35 Ioan era lumina trează, Care, puternic, luminează, Iar voi, cu toți, ați vrut să fiți, De-a lui lumină-nveseliți.
36 Acum, voiesc să se mai știe, Că o mai mare mărturie – Decât a lui Ioan – am Eu, Căci Tot ce-Mi dete Tatăl Meu – Lucrări pe cari le săvârșesc – De Mine, vă mărturisesc. Pentru-a pricepe orișicine, Că Tatăl M-a trimis, pe Mine,
37 Chiar Tatăl Meu mărturisește Și despre Mine-adeverește. Voi, glasul, nu I-ați auzit Și nici fața, nu I-ați zărit.
38 Cuvântul Lui, nu a putut Rămâne-n voi, căci n-ați crezut – Și nici nu credeți – în Acel Care va fost trimis, de El.
39 Scripturile, le cercetați, Căci – viață veșnică – sperați, În ele, a găsi. Ei bine, Ele mărturisesc, de Mine!
40 Totuși, la Mine, nu veniți, Ca astfel, viață, să primiți!
41 Nu vreau a strânge, pentru Mine, Slava, ce de la oameni, vine.
42 Voi nu aveți, precum văd Eu, Iubire, pentru Dumnezeu.
43 Eu, În al Tatălui Meu Nume, Venit-am, în această lume, Și totuși, nu-s – de voi – primit. Un altul, când va fi venit – În propriu-i nume – imediat, De voi, el fi-va acceptat.
44 Cum credeți voi, care umblați Doar după slava ce vi-o dați Unii la alții, tot mereu? De ce, slava lui Dumnezeu, Nu încercați să o găsiți?
45 Să nu credeți că-nvinuiți Veți fi de Mine-n fața Lui – Adică-n fața Tatălui – Pentru că o să se găsească Cine să vă-nvinovățească: Moise vă-nvinuie, în care, V-ați pus nădejdea, fiecare.
46 Dacă, pe Moise, chiar l-ați crede, Voi, și pe Mine-atunci, M-ați crede, Căci el, în cele ce va scris, De Mine, tot mereu, va zis.
47 Dar dacă voi nu ați crezut, Ce a scris el, cum ați putut – Sau mai degrabă, cum puteți? – Al Meu cuvânt, să îl credeți?”