1Când a sfârșit, spre cer, Iisus Și-a ridicat ochii și-a spus: „Tată, ceasul, acum, sosește! Pe Fiul Tău, Îl proslăvește, Ca astfel să fii proslăvit,
2De Fiu, precum I-ai dăruit Putere, fără de măsură, Să domine orice făptură, Să poată ca să dăruiască Viața cea veșnică, cerească, Celor pe care, Tu i-ai dat, Și-n a Lui seamă, i-ai lăsat.
3Și ce-i veșnica viață? Iată: Este-a Te ști pe Tine, Tată, Precum și pe Hristos Iisus, Cari, la porunca Ta, S-a dus,
4În lume. Eu Te-am proslăvit, Pe-acest pământ, și am sfârșit Lucrarea care Mi-a fost dată,
5De către Tine. Acum, Tată, Mă proslăvește dar, pe Mine, Cu slava ce-o aveam, la Tine, ‘Nainte de-a se fi făcut
6Lumea. Făcut-am cunoscut, Numele Tău, oamenilor Ce Mi i-ai dat în lume. Lor, Tot ceea ce Mi-ai poruncit A spune, le-am împărtășit. Cuvântul, ei Ți-au ascultat Și L-au păzit. Tu Mi i-ai dat, Căci Ție Ți-au aparținut.
7Acuma, ei au cunoscut Că tot ce Tu Mi-ai dăruit, Doar de la Tine a venit.
8Le-am dat, ceea ce am adus: Cuvintele ce Mi le-ai spus. Ei au știut, când le-au primit, Că, de la Tine, am ieșit Și au crezut, precum le-am zis, Că Tu, în lume, M-ai trimis.
9Eu, pentru ei, Mă rog, acum; Nu pentru lume, nicidecum, Ci pentru cei ce Mi i-ai dat. Mereu, de grijă, le-am purtat,
10Căci sunt ai Tăi. Tot ce am Eu E și al Tău, precum și-al Meu E totul, că Mi-ai dăruit Tot ce-i al Tău și, proslăvit,
11Sunt Eu, în ei. Eu nu mai sânt, În lume, dar ei, pe pământ, Rămân, pe când Eu vin la Tine. Când rămânea-vor fără Mine, Tu, Tată Sfânt, să-i ocrotești Și-n al Tău Nume, să-i păzești, Pe cei pe cari Mi i-ai dat Mie, Pentru ca ei, una, să fie, Precum suntem și Noi, mereu.
12Până acum, îi păzeam Eu Și-i ocroteam, în al Tău Nume, Pentru c-am fost cu ei, în lume. Din ei, nici unul n-a pierit, Afară doar de cel sortit Să fie al pierzării fiu, Precum Scripturile ne scriu.
13Acuma, însă, clipa vine, Și-am să Mă-ntorc, din nou, la Tine. Eu spun acestea, cât mai sânt, Încă, în lume, pe pământ, Căci vreau, deplină ca să fie, În ei, această bucurie.
14Cuvântul Tău, le-am dăruit; Doar ură, ei au dobândit, Din partea lumii, căci nu sânt Din ea, precum – de pe pământ – Nici Eu nu sunt. Tată al Meu,
15Iată ce vreau să Te rog Eu: Nu vreau să-i iei din lume-acum, Ci să-i păzești. Căci, după cum
16Nu-s Eu, din lume, nu-s nici ei.
17Sfințește-i Tată, pe toți cei Pentru care, Eu M-am rugat. Cuvântul Tău e-adevărat, Și-n adevărul Său, voiam Să îi sfințești. Când Eu eram,
18În lume, așa cum am zis, Și Eu, la rându-Mi, i-am trimis, Pe ei, în lume. Mă sfințesc
19Eu Însumi, pentru că voiesc Ca ei – cei ce Mi-au fost dați Mie – Prin adevăr, sfințiți, să fie.
20Și nu Mă rog doar pentru ei, Ci Eu Mă rog și pentru cei Care, în Mine, crede-vor, Prin ei, deci prin cuvântul lor.
21Pentru ei, Tată, Mă rog Ție, Căci vreau – ca ei – una să fie, Așa precum Tu ești în Mine – La fel cum și Eu sunt în Tine – Pentru-a putea și ei, apoi, Să fie tot una, cu Noi, Să creadă lumea, ce am zis, Când spus-am că Tu M-ai trimis.
22Slava, pe cari Mi-ai dat-o Mie, Am dat-o lor, ca ei să fie Una, cum sunt și Eu cu Tine.
23Eu sunt în ei, iar Tu în Mine. Astfel, în chip desăvârșit, Ei vor fi una, negreșit, Iar lumea ști-va că Eu sânt Trimis de Tine, pe pământ Și că, pe ei, i-ai îndrăgit, Cum și pe Mine, M-ai iubit.
24Tată, acolo unde-s Eu, Voiesc a fi și ei, mereu; Tu Mi i-ai dat, în grijă, Tată, Iar slava care Mi-a fost dată, De către Tine, Eu doresc Să le-o arăt și s-o-mpărțesc Cu ei, fiindcă M-ai iubit ‘Nainte de-a fi întocmit Lumea aceasta, toată. Iată,
25Neprihănitule-al Meu Tată, Că lumea nu Te-a cunoscut, Ci numai Eu, doar, Te-am știut; Însă, acum, și ei știu bine, Că sunt trimis, aici, de Tine.
26Numele Tău, Eu L-am făcut, Printre aceștia, cunoscut; Și-am să-L mai propovăduiesc, Căci, a Ta dragoste, doresc – Cu care Eu, necontenit, De către Tine-am fost iubit – De-acum, să fie, tot mereu, În ei, și-n ei, vreau să fiu Eu.”