1„De ce, timpul de judecată Nu e păzit și nu-i lăsată Putința celor care-L știu Pe Dumnezeul nostru viu, Să-I vadă zilele sortite Pentru pedepsele rostite?
2Sunt unii cari mută hotarul Și fură turme. Iau măgarul
3Orfanului; zălog, săraca Vădană o să le dea vaca.
4Pe cei lipsiți, îi îmbrâncesc Din drumul lor și îi silesc Pe-ai țării bieți nenorociți Să se ascundă. Îngroziți,
5Aceștia ies de dimineață – La fel cum caută verdeață Măgari sălbatici în pustie – La lucru, plată să le fie Pâinea pentru copiii lor.
6Doar pentru ei trudesc de zor: Struguri culeg, nutreț cosesc, Căci pe cel rău, ei îl slujesc Muncind după o învoială.
7Îi prinde noaptea-n umezeală: De-mbrăcăminte sunt lipsiți, De-al nopții frig sunt biciuiți Și nu au nici o-nvelitoare.
8Ploaia de munte-n mădulare Le intră. Dacă nu găsesc Vreun adăpost, se ghemuiesc Pe lângă stânci, pe unde-ajung.
9Chiar de la sân, cei răi îl smulg Pe-orfan, după ce au răpit, Zălog, tot ce-a agonisit
10Omul sărac. Săracii sânt Cu toții goi; pe ploi, pe vânt Bieții de ei sunt dezbrăcați. Strâng snopi, dar sunt înfometați.
11La cel nelegiuit slujesc, Și-n ale lui grădini trudesc: Fac untdelemn și calcă-n teascuri, Cosesc și curăță de vreascuri Câmpia, dar ale lor cete, Într-una, suferă de sete.
12Vaierul celor care mor Și strigătul răniților Răsună în cetăți, mereu… Și totuși, iată, Dumnezeu Nu ia în seamă, pe pământ,
13Aceste mișelii. Mulți sânt Vrăjmași luminii – ale ei Cărări nu le-au știut acei, Și-atunci, pe ele, n-au călcat.
14Iată, zorii s-au revărsat, Iar ucigașul s-a trezit. Pe cel sărac, pe cel lipsit Îl va ucide; va ședea Până când noaptea va cădea, Ca de-ntuneric protejat, Să se apuce de furat.
15Ochiul curvarului pândește Amurgul și, în gând, șoptește: „De nimeni nu voi fi zărit, Căci fața mi-am acoperit.”
16Cu toții, noaptea, case sparg – Căci noaptea se simt la loc larg – Însă când zorii au să vină, Se-ascund, pentru că de lumină
17Se tem. Când vine dimineața, Simțesc cum le-nfioară fața A morții umbră; se-ngrozesc, Lumina ei, când o zăresc.
18Cei răi alunecă ușor, Pe suprafața apelor, Iar părțile lor pe pământ, Blesteme se vădesc că sânt; Ei n-au să calce, nicidecum, Pe calea viilor. Precum,
19Când seceta a însoțit Căldura verii și-a sorbit Apa zăpezii de-a secat Pârâul cel învolburat, La fel cel ce-a păcătuit, De moarte fi-va înghițit.
20De-al mamei pântec e uitat, Viermii, din el, s-au ospătat, De nimeni nu e pomenit Căci uită toți, că a trăit. Nelegiuitul e sfărmat Ca și-un copac, căci a prădat
21Femei cari fii nu au avut, Și nici un bine n-a făcut Sărmanei văduve, la greu.
22Și totuși, iată, Dumnezeu Lungește, prin puterea Lui, Anii nelegiuitului – A celor silnici pe pământ – Și iarăși în picioare sânt, Cu zâmbetul întins pe față, Tocmai când nu sperau la viață.
23El, liniște, le dăruiește Și-ncredere, dar îi pândește, Căci ochii Și I-a pironit Pe calea lor. Când i-a simțit
24Că-și saltă capul din pământ, În acea clipă, nu mai sânt! Cum mor oamenii, și ei mor – La fel ca orice muritor; Ca spicele vor fi tăiați!
25Așa e că dreptate-mi dați? Am zis eu, oare, vreo minciună? De-am zis, doresc să mi se spună! De cine, fi-vor nimicite Vorbele mele-aici rostite?”