Jeremiah 6
1 „Să fugă fiii care vin Din ramura lui Beniamin! Cei din Ierusalim, fugiți, Fugiți și nu vă mai opriți! Cei din Tecoa, să sunați Din trâmbiți și să ridicați – Lângă Bet-Hacherem – un semn! Să faceți precum vă îndemn, Căci de la miazănoapte-apare Nenorociri și prăpăd mare.
2 Pe cea frumoasă, subțirică, Ce-i e, Sionului, drept fiică, Nenorociri se prăvălesc Și-ndată ele-o nimicesc!
3 Ceata păstorilor se-adună În juru-i, iar ei au să-și pună, Îndată, corturile lor, Veghind asupra turmelor.”
4 Vă pregătiți s-o atacați, S-o bateți și să o luați! S-o atacăm, fără cruțare, Chiar ziua, în amiaza mare!” „O, vai are a fi de noi, Căci ziua scade, iar apoi, Umbrele serii se lungesc Și negurile ne-ncolțesc.”
5 „Haidem dar, noaptea să pornim Și-n contra ei să ne suim, Zdrobind palatele domnești Și casele împărătești!”
6 „Căci cu un glas răsunător, Cel care-i Domn al oștilor A spus în acest fel: „Tăiați Copacii toți și ridicați Șanțuri, ca să împrejmuim Cetatea din Ierusalim! Ea e cetatea răzvrătită Ce trebuie-a fi pedepsită! Ea e cetatea cea în care Se află multă apăsare.
7 Precum țâșnește apa până Când se revarsă din fântână, Așa țâșnește, din cetate, Nemărginita-i răutate. Doar silnicie și prăpăd, Între ale ei ziduri, văd. Durere mare-n ea găsesc, Care privirea Mi-o rănesc.
8 Ierusalime, ia aminte La ale Mele-nvățăminte Și caută să te porți bine, Să nu Mă-ndepărtez de tine, S-ajungi o țară pustiită Ce nu mai este locuită!”
9 „Cu glasul Său răsunător, Cel care-i Domn al oștilor A cuvântat în acest fel: „Am să aleg, din Israel – În urmă – doar o rămășiță, Precum ciorchinii de pe viță Care în vie s-au aflat, Culesul când s-a terminat. Puneți din nou, mâna pe ea Și faceți dar, asemenea Culegătorului de vițe Cari pune mâna pe mlădițe.”
10 „Cui trebuie să îi vorbesc? Pe cine, martor, să-l găsesc?” Urechea lor surdă se-arată, Căci împrejur nu e tăiată. În stare nu-s să ia aminte, Iar ale Domnului cuvinte Sunt o ocară pentru ei, Pentru toți oamenii acei.
11 Iată, a Domnului mânie, Asupră-ne, gata-i să vie. De ea, umplut eu mă simțesc Și nu pot să o mai opresc.” „Toarnă-o peste-un copil aflat În uliță. Toarnă-o de-ndat’, Asupra adunărilor Ce sunt ale tinerilor; Căci prinși, atuncea, au să fie Bărbatul și a lui soție Și cel care-i bătrân aflat Și cel de zile încărcat.
12 Casele lor vor fi luate Ca altora să fie date. La fel va fi cu-al lor ogor Și-apoi și cu soațele lor, Când mâna Mea se va întinde Și-a Mea mânie va cuprinde Țara întreagă și pe cei Cari sunt locuitori ai ei. Așa va fi căci, negreșit, Domnul e Cel care-a vorbit.”
13 „De la cel mic, pân la cel mare, Lacom se-arată fiecare. De la proroc – fără-ndoială – Și pân’ la preot, toți înșeală.
14 Chip ușuratic dovedesc, Atunci când ei se îngrijesc De rana fiicei cea pe care Sărmanul Meu popor o are, Zicând mereu: „Pace se face!” Și totuși, nu e nici o pace!
15 Sunt rușinați și nu sunt buni Căci săvârșesc doar urâciuni. Cu toate-acestea, nu e cine Ca să roșească de rușine. De-aceea, are să se vadă Precum că ei toți au să cadă, Cu cei ce cad și răsturnați – Curând – vor fi acei bărbați, Căci Domnul are să-i lovească Atunci când o să-i pedepsească. Așa va fi căci, negreșit, Domnul e Cel care-a vorbit.”
16 „Așa vorbește Dumnezeu: „Un sfat, voiesc să vă dau Eu: Ieșiți în drumuri, vă uitați Jur împrejur și întrebați: „Care este vechea cărare Și care-i calea bună, oare?” Umblați pe ea și-o să găsiți Odihna care o doriți, Odihna bună, cea de care, Sufletul vost’, nevoie, are!” Dar ei răspund, la vorba Mea: „Nu vrem ca să umblăm pe ea!”
17 „Niște străjeri pun, peste voi: „Fiți cu luare-aminte-apoi, La cetele străjerilor, La sunetul trâmbiței lor!” Dar ei răspund, lipsiți de minte: „Nu vrem ca să luăm aminte!”
18 „De-aceea neamuri, ascultați! Popoarelor, seama luați La ce va fi în viitor, La ce-o să li se-ntâmple lor!
19 Ascultă și tu vântule, Precum și tu, pământule! Are să vadă-ntreaga fire Cum am s-aduc nenorocire Peste acest întreg popor, Ca rod al gândurilor lor, Căci ei nu au luat aminte La ale Mele-nvățăminte Și pentru că nu au luat În seamă Legea ce le-am dat.
20 Tămâia Îmi trebuie Mie, Care din Seba o să vie? De trestie mirositoare, Credeți că am nevoie oare, Ce dintr-o țară-ndepărtată Adusă e, spre a-Mi fi dată? Arderi de tot, care se fac, Aflați că nu Îmi sunt pe plac. Jertfele voastre, să se știe Că nu Îmi sunt plăcute Mie.”
21 De-aceea, Domnul a venit Și-n felu-acesta a vorbit: „Iată, luați cu toți aminte, Căci îi voi pune înainte Ăstui popor, cu bună știre – Curând – pietre de poticnire, De cari părinții se lovesc Iar ai lor fii se poticnesc Cu prieteni și vecini din țară Și-n felu-acesta au să piară.”
22 „Așa vorbește Domnul: „Iată Că dintr-o țară-ndepărtată, De la un capăt de pământ, Vin niște oameni care sânt Din miazănoapte. Un neam mare Se-arată de la depărtare.
23 De arc și scut sunt sprijiniți; Sunt fără milă și cumpliți. Pe cai puternici călăresc Și către tine se pornesc Să simți focul războiului, Tu, fiică a Sionului!”
24 „La vuietul venirii lor, Scade tăria brațelor Și-o groază mare-apoi ne paște, Ca pe femeia care naște.”
25 „Să nu vă duceți pe ogoare Și nici pe drum sau pe cărare! Acolo este sabia Vrăjmașului. Fugiți de ea, Căci numai spaimă răspândește, Jur împrejur, când se rotește!
26 Astfel, tu – fiica cea pe care Sărmanul meu popor o are – Numai în sac te învelește, Stai în cenușă și jelește! Plânge amar, până târziu, Ca după singurul tău fiu! Pe negândite, cade-apoi Pustiitorul, peste noi.”
27 „De pază, te pusesem Eu, Să stai peste poporul Meu. Drept cetățuie să îi fii Și ale lui căi să le știi. Necontenit să-l cercetezi Și-asupra lui să priveghezi.
28 Dar toți sunt niște răzvrătiți. Sunt niște bârfitori vădiți. Sunt fier precum sunt și aramă Și sunt stricați, de bună seamă.
29 Foalele ard, plumbu-i topit, Dar zgura nu s-a dezlipit. Degeaba vreau să curățesc De zgură, că nu izbutesc.”
30 „De-aceea se vor fi chemat „Argint, de Domnul, lepădat.”