1Iată cuvântul ce-a venit Din partea Domnului, rostit Prin Ieremia: „Domnul – Cel Ce-i Dumnezeu în Israel –
2Astă poruncă mi-a adus: „Cuvintele ce ți le-am spus, Le scrie într-o carte-ndată!”
3Apoi a zis: „Vin zile, iată, Când voi aduce înapoi Pe cei cari sunt prinși de război Luați din Iuda și la fel, Pe cei ce sunt din Israel, Pentru că sunt al Meu popor. Am dat, pentru părinții lor, O țară mare, minunată. Are să vină vremea – iată – Când înapoi, în acea țară, Pe toți ai Mei am să-i strâng iară Și vor lua în stăpânire Ceea ce au drept moștenire.”
4Iată dar, ce a mai rostit Domnul atunci când mi-a vorbit De Iuda și de Israel.
5Domnul a zis în acest fel: „Doar țipete de groază mare Se-aud mereu, din depărtare. Spaima adâncă doar se cerne, Iar pacea nu se mai așterne!
6Mergeți, căci trebuie-ntrebat, Dacă nu naște vreun bărbat! De ce, bărbații voștri au, Pe coapse, mâinile și stau Asemenea femeilor În ceasul chinurilor lor, Când vremea facerii sosește? Fața, de ce, le-ngălbenește?
7Vai! Ziua ‘ceea este mare. Cu altă zi, seamăn, mai are? Lovit e Iacov, în obraz, De vremea ‘ceea de necaz. Dar Iacov fi-va izbăvit, Din vremea ‘ceea, negreșit.
8Atunci Eu – Domnul oștilor – Sfarm jugul cel apăsător, De pe-al său gât, căci rupe-voi Și legăturile apoi, Iar cei străini nu vor mai pune Alt jug pe el, spre a-l supune.
9Ci el îl va sluji, mereu, Pe al său Domn și Dumnezeu, Precum și pe-al lui împărat – Pe cel ce, David, s-a chemat – Pe care iar am să-l ridic.
10N-ai teamă Iacove, îți zic! Apoi, și ție, Israel, Îți spun: nu te speria, de fel! Din țara cea îndepărtată – Unde te-am izgonit odată – În cari ajuns-a ca să fie Sămânța ta dusă-n robie, Cu mâna Mea te izbăvesc. Iată că Eu – Domnul – voiesc Ca-n vremurile de apoi, Pe Iacov să-l aduc ‘napoi, Ca să-i dau liniște și tihnă. Nicicând, apoi, a lui odihnă Nu se va tulbura vreodat’.
11Eu sunt cu tine, ne-ncetat. Iată că Eu te însoțesc Mereu, ca să te izbăvesc! Popoarele ce te-au robit – La care fost-ai risipit – Iată că am să le zdrobesc. Pe tine nu te nimicesc, Ci cu dreptate, ne-ncetat, De Mine fi-vei judecat, Căci nu pot – nu e-ngăduit – Ca să te las nepedepsit.”
12Domnul a mai adăugat: „O lovitură-ai căpătat, Ce nu poate fi vindecată. De-asemeni, rana căpătată Usturătoare se vădește.
13Și nimenea nu se grăbește, Alături, să îți poată sta, Spre-a apăra pricina ta Și să-ți aducă alinare, Legându-ți rana. Vindecare, De nicăieri, nu mai îți vine, Căci leac nu este pentru tine!
14Cei cari iubire-au arătat Față de tine, te-au uitat Și nu le pasă. Te-am lovit, Ca pe-un vrăjmaș. Te-am pedepsit Din pricina păcatelor Și a nelegiuirilor Ce le-ai făcut, fără-ncetare, Și sunt în număr foarte mare.
15De ce te plângi că ești rănit? De ce te plângi, necontenit, De-a ta durere ascuțită, De boala ta pricinuită? Din pricina păcatelor Și a nelegiuirilor Pe care le-ai înfăptuit, Să pătimești a trebuit. Păcatele, ți le-am văzut Și ca să suferi te-am făcut!
16Totuși, cei care te mâncau Vor fi mâncați. Cei ce-ți erau Vrăjmași, purtându-ți dușmănie, Au să ajungă în robie. Toți cei care te jefuiesc, Aceeași soartă-mpărtășesc, Pentru că am să-i las să cadă, Jefuitorilor, drept pradă.
17Dar te voi vindeca și iată Că rana ta va fi legată. De către ei ai fost numit Drept „Cel ce este izgonit”. Te-au mai numit „Sionul, casă De care nimănui nu-i pasă”.
18Domnul mai zise: „Înapoi I-aduc pe prinșii de război, Cari se vădesc ai cortului Lui Iacov. De lăcașul lui, Mi-e milă Mie și voiesc – Iarăși – cetatea s-o zidesc, Pe culmile cele pe care I-a fost întâia așezare. Casa-mpăratului, zidită, Va fi din nou și locuită Așa după cum se știa Că înainte era ea.
19Din mijlocul poporului, Către înaltul cerului, Doar strigăte de veselie, Cu mulțumiri și bucurie, Au să răzbată ne-ncetat. Eu îi voi înmulți de-ndat’, Căci mila Mea o să vegheze Mereu, să nu se-mpuțineze. Nimeni n-o să-i disprețuiască Pentru că cinste-au să primească.
20Fiii lui Iacov se arată A fi precum erau odată. Familia lui va rămânea Veșnic – apoi – în fața Mea, Iar Eu am să îi pedepsesc Pe toți cei cari îi asupresc.
21Din al său mijloc sunt cei cari Vor fi atunci ai lui mai mari. Cel ce-i va fi stăpânitor Ieși-va din al său popor. Aproape, Eu voiesc a-l ține Și-l fac să vină către Mine. Căci cine, oare, ar putea, De Mine a se-apropia, Din capul lui, plin de-ndrăzneală, Fără de teamă sau sfială?”
22Voi o să fiți poporul Meu, Iar Eu vă voi fi Dumnezeu.”
23„Iată furtuna Domnului, Iscată de mânia Lui! Dezlănțuită e urgia Și cade precum vijelia, Asupra celor ce sunt răi, Vădindu-se dușmani ai Săi!
24Mânia Domnului, aprinsă, Nu va putea să fie stinsă, Până nu se va fi-mplinit Ceea ce Domnul a gândit. Veți înțelege, întru tot, Lucrul acesta, cum socot, Cât de curând, în viitor, Prin perindarea vremilor.”